În vacanța de anul ăsta am stabilit cartierul general în Schladming, una dintre cele mai cunoscute stațiuni de schi ale Austriei de altfel. Cum noi nu prea le avem cu schiul, preferăm să cutreierăm vara Alpii, ba chiar consider că vedem mult mai multe dintre frumusețile și locurile interesante ale Austriei în acest anotimp. Vara te poți plimba mai mult afară, toată ziua chiar, fără să îngheți de frig. Iarna, după două ore de vizitat, trebuie să intri neapărat undeva la cald. Așa că, nouă vara ne place să ne plimbăm prin Alpi.
Într-una dintre zile ne-am propus să mergem către lacul Riesachsee, aflat doar la 20 de kilometri depărtare de hotelul la care eram cazați (poate chiar mai puțin). Așa că, ne-am suit în mașini și am pornit către valea cu pricina, unde puteam parca.
În maxim 30 de minute eram acolo, am plătit accesul pe drumul privat (cam 10 euro) și am parcat la prima cabană cu parcare care ne-a ieșit în cale – Waldhaus Alm . Deși după vreo oră de mers pe jos am aflat că puteam parca mult mai aproape de cascada Riesach.
Ne-am echipat, am luat umbrelele cu noi (se anunțase ploaie după orele 14.00, și bine am făcut), și am plecat prin frumoasa vale către cascadă.
Ce ne-au văzut ochii pe acolo, puteți vedea în două galerii de mai jos. Una făcută cu o cameră foto, cealaltă cu telefonul.
Eu, ce să fac, am tot pozat floricele și acele locuri frumoase. Până am ajuns la cabana de lângă cascada Riesach.
Cum pozatul de floricele mă cam obosise, pe ceilalți mersul lung pe jos, ne-am oprit la terasa cabanei, unii pentru a bea o bere, alții pentru a lua prânzul, alții pentru a degusta o înghețată sau un ștrudel cu mere și sos de vanilie. Eu am preferat o rece și aurie bere locală Schladminger, una dintre cele mai bune beri băute de mine.
După ce mi-am tras sufletul, am plecat singur să dau piept cu poteca abruptă printre stâncile care flancau cascada. Nu de alta, dar am preferat să iau avans, pentru că restul prietenilor prezenți în frumoasa noastră escapadă sunt cu mult mai supli și mai atleți, sau mai tineri.
Mă rog, la final s-a dovedit că am fost mai atlet decât toți, fiind de altfel singurul care a ajuns sus, la lacul Riesach. De vină poate fi și norul negru care i-a speriat când mai aveau puțin până în vârf. Eu, victoriosul, fiind prins de ploaia torențială la coborârea de pe munte. După cum am spus, noroc cu umbrela, jumătatea de sus a bine proporționatului meu corp rămânând uscată. Cealaltă jumătate, mai importantă pentru unii, fleașcă. Peștișorii mai lipseau…
Deci, am plecat singur pe poteca de lângă cascadă, cu gândul să ajung sus la lac. În ideea că gașca mă va prinde din urmă. Am luat-o ușurel în sus, pe o potecă tot mai abruptă (s-a dovedit mai târziu că alesesem drumul mai drept, prin munte și, implicit, mai dificil).
Normal, ca mai toate traseele turistice din Austria și Germania, poteca de lângă cascadă era amenajată cu scări metalice și cu băncuțe la tot pasul, extrem de utile după câte am constatat. Chiar și așa, cu toate amenajările alea, tot m-am gândit de vreo zece ori să fac cale întoarsă, atât de greu mi-a fost. Dar nu! M-am încurajat singur, am răsuflat adânc și rar (de multe ori) și mi-am zis că trebuie să ajung la lacul Riesach!
Și mai greu mi-a fost când a trebuit să traversez un pod suspendat cu o lungime de 50 de metri, care se legăna destul de tare sub povara pașilor mei. L-am traversat uitându-mă numai înainte, nici sus, nici jos, nici stânga, nici dreapta. Îmi înghețase inima în mine și transpirația pe spate. Am o frică teribilă de înălțime. Dar am izbândit. Gândul de a face poze de la mijlocul podului, ca dama din imagine, mi-a trecut după primii pași făcuți pe plasa lui metalică. Poate altă dată, poate pe alt pod, poate pe unul mai fix și mai stabil.
După vreo 1 oră și 30 de minute (pe indicator scria că traseul are 45 de minute, niște mincinoși!!! 😀 ) am ajuns sus pe platou. Asudat ca un porc, gâfâind ca un tren când intră în gară, așa am făcut eu primii pași pe platou. Dar eram victorios și mândru de mine, uitasem de toate momentele de cumpănă, când vroiam să mă întorc din drum. Iar priveliștea lacului Riesachsee mi-a tăiat picioarele…
… așa că m-am așezat pe băncuță și am privit lung către el. Din visare m-a trezit telefonul – era soția care mă anunța că ei se întorc din drum, vine ploaia. M-am uitat mai atent la cer și i-am dat dreptate. Era negru! Așa că, le-am lăsat pe amândouă, mă refer la meditația transcendentală și la visarea poetică, și am luat-o la sănătoasa. De data asta pe drumul mai ușor, unul forestier pe care mergeau și mașinile.
Și cum vedeam eu cabana de la mare distanță, a venit. Ploaia. Torențială. Brusc și puternică. Jumătate uscat, jumătate fleașcă, am ajuns după vreo oră la cabana unde gașca mea stătea la taclale, la cafeluțe și la ceaiuri, deh, să se încălzească.
Dar eu eram fericit și plin de bună dispoziție. De satisfacție, am mai băut o bere rece. Nimeni nu mă credea că am ajuns până sus… Până nu le-am arătat pozele, nu m-au crezut…
Hai la Plimbare :O) 