După multe weekend-uri în care a plouat în munți, așa cum se întâmplă de câțiva ani încoace din luna mai și până la jumătatea lui iunie, iată că tocmai se anunța unul în care prognozele nu arătau ploi sau furtuni în Bucegi. Vreme perfectă pentru o tură montană de o zi, pe un traseu nu tocmai dificil din câte citisem pe internet.
Traseu tocmai potrivit nouă, nici foarte greu, nici foarte dificil sau tehnic, dar după care ne-am întors totuși cu o febră musculară sănătoasă, cum ne stă în obicei de altfel.
Traseul către cascada Moara Dracului îl aveam de ceva timp pe răboj, așa cum așteaptă cumințele multe altele, dar iată că i-a venit rândul în acest final de iunie.
Și care s-a dovedit a fi extrem de liber, foarte puțini turiști sau munțomani am întâlnit pe parcursul acestuia. Numărați pe degetele de la patru mâini, Parol!
Trei ore am făcut cu mașina din sudul Bucureștiului până la intrarea în traseu, la prima barieră imediat după ce se termină asfaltul în capătul satului Șimon. Cu o scurtă oprire în Comarnic, de unde am cumpărat o pâine caldă și o cutie cu pateu de ficat de porc, aveam chef de un așa festin culinar într-una dintre poiene. Un picnic ca pe vremuri, când atât ne permiteam la ieșirile pe munte cu gașca…
Noi am parcat aici, la prima barieră, dar am văzut multe alte mașini care mergeau mai departe până la cea de-a doua, aflată la 2.7Km distanță, aproximativ. Singurul lucru care ne-a deranjat pe acești kilometri de plat, urcare ușoară mai precis, este praful din urma mașinilor care ne-au depășit.
În rest, peisaje rurale, văcuțe la păscut, floricele în toate culorile verii, râul Șimon cu apele sale limpezi și reci, care curge la vale peste mici cascade și praguri naturale, flori de soc care așteptau să fie culese și să se transforme în socată, muguri de brad tocmai buni pentru un delicios sirop… natură adevărată, frumusețe în toată regula.
Mi-a plăcut că din loc în loc sunt băncuțe cu măsuțe amenajate pentru turiști, ba chiar și o zonă de grătar am zărit. Așa că nu a fost de mirare că la întoarcere am găsit toate poienile de aici pline ochi de turiști sau de localnici ieșiți la iarbă verde.
Cam în 40 de minute am ajuns la cea de-a doua barieră și parcare, de unde am continuat pe marcajul triunghi galben, cumva spre stânga, din dreapta am venit pe dungă albastră la întoarcere.
Un pic mai departe am trecut pe lângă monumentul închinat soldaților israelieni și a celui român care și-au pierdut viața într-un accident de elicopter, apoi am luat-o în sus, tot mai sus.
Prin pădure am continuat, pe o cărare într-o pantă ușoară, chiar decentă, pe lângă râu, pe lângă micile sale cascade, la adăpostul pădurii, feriți de soarele ce ardea destul de tare chiar și la acele ore ale dimineții.
Totul prea bine, efortul depus minim… până la acest semn către stânga…
… de unde panta s-a ascuțit, am luat pieptiș muntele, pulsul a crescut odată cu urcarea în înălțime, pas, după pas, după pas, respiro, repetir, timp de vreo 40 de minute. Aceasta va fi prima pantă serioasă a traseului nostru circuit către Cascada Moara Dracului, dar pe care am trecut-o chiar onorabil, dacă ținem cont că n-am mai fost pe munte din luna august a anului trecut. Mă rog, tura din aprilie din Munții Măcin nu se pune. 😀
După cum spuneam, după 40 de minute am ajuns în Poiana Gaura, de un verde incredibil de crud, mărginită de stâncile Bucegilor și plină ochi de flori, peste tot și oriunde pete de culori albe, galbene, portocalii și violet încadrate de verdele absolut. Clar, aici poate fi un loc de picnic incredibil.
Și, după 2 ore și 20 de minute de la plecarea din Șimon, am ajuns la semnul care indică încă 15 minute până la Cascada Moara Dracului, pe marcajul căruia am luat-o imediat. Cruce roșie, care duce mai departe de cascadă către Hornurile Mălăiești.
Puțin pe albia secată a râului sau pe lângă aceasta, cred că am ajuns la cascadă aproape imediat. Ce loc frumos, sălbăticie pură, nealterată, toată cascada doar pentru noi, nu mai era niciun drumeț prin preajmă. Și așa a rămas cât am stat noi acolo, doar noi și Moara Dracului la 1575m altitudine.
M-am cățărat pe bolovanii primelor trepte, pentru a mă apropia cât mai mult posibil de căderea principală, cu atenție, pentru că stâncile erau alunecoase și nu aveam chef de o baie cu tot harnașamentul pe mine.
Am cam înțeles de ce a fost supranumită Moara Dracului, poziția sa, în pură sălbăticie nealterată și încadrată de stânci destul de înalte de până la 20 de metri, aproape de jur-împrejur, poate stârni oarece teamă, te poate face să crezi că forțe supranaturale și-au făcut de treabă pe aici. Iar noaptea, zgomotul căderii de apă poate fi chiar înfricoșător în acea semi-căldare. Nu știu, nici nu vreau să aflu, nu m-aș vedea noaptea pe acolo.
Poate și din cauză că nu foarte departe de cascadă apa râului dispare sub pământ, pe un traseu subteran, pentru ca apoi să reiasă la suprafață un pic mai la vale. Poate de aceea este denumită Valea Gaura, nu? De fapt, oamenii de știință numesc tot acest show de magie cu dispariție și apariție drept un fenomen carstic sau pseudocarstic, apa infiltrându-se printre blocurile de stâncă.
După ce ne-am săturat de cascadă și ea de noi, ne-am întors la semnul de 15 minute și am luat-o pe marcajul Triunghi Albastru către Poiana Guțanului după unii, Guțanu după alții. Nu inainte de a mai privi cu nesaț de jur-împrejur la stâncăraia Bucegilor. Minunate peisaje carpatine.
Indicatorul promitea doar o oră până în vestita poiană.
Prea frumos, dar și prea mult soare, ne ardeam chiar binișor dacă nu ne-am fi protejat cu cremă SPF. Așa că am fugit repede către răcoarea pădurii dese…
… unde către Poiana Guțanului ne-a luat în primire o urcare și mai abruptă, și mai sănătoasă, și mai pieptișă față de cea către cascadă. La asta chiar nu ne așteptam, credeam că poteca va urma o pantă de nivel, nicidecum încă o urcare în care să-ți sară inima din piept.
O urcare la standarde de Iezer-Păpușa, doar că mult mai scurtă. 😀
Din păcate n-am avut ce face, doream a ajunge la Guțan, așă că dă-i și urcă, apoi coboară ușor, de vreo două-trei ori așa, cu multe pauze de respiro dar nu câte am fi dorit.
Cert este că partea aceasta a traseului este mai sălbatică, mai puțin umblată, chiar nu am întâlnit pe nimeni cele circa 45 de minute cât am străbătut-o, din poiană în poiană. Urme de urs, da, chiar și treaba lui cea mare, așa că am scos fluiericiul și mi-am făcut simțită prezența pe această porțiune. Preventiv.
Zona este frecventată de urși, fără nicio urmă de dubiu. Ca de altfel în toți Carpații noștri dragi. Chiar mă întreba un prieten după ce a văzut instantaneele de pe instagram cum avem curaj să mergem pe acolo. Și ce să facem? Să nu ne bucurăm de natură, să stăm închiși între patru pereți? Cu Dumnezeu înainte și șpray-ul anti-urs la îndemână. Sper să nu am ocazia a-l folosi vreodată și poveștile cu urși întâlniți pe traseu să rămână nespuse de noi.
Ce ne-am bucurat când am văzut lumina însorită a Poienii Guțanului. Parcă am evadat din codrii cei negri și periculoși. Glumesc, nu a fost dracul chiar așa de negru. Dar nici chiar alb…
După cum am spus, după aproape 45 de minute, dintre care vreo 30 au fost de urcuș susținut ca-n Iezer Păpușa, am ieșit într-un final la lumină, în Poiana Guțanu sau Guțanului. Denumire luată după muntele Guțanul, la rândul său numit după Moș Gheorghe Guțanul, pesemne vreun păstor care și-a plimbat turmele cu mioare prin aceste locuri.
Mult mai mare, mult mai largă, fără mioare dar doldora de joiene grase și frumoase la păscut. Câteva stâne, două funcționale, una părăsită aflată pe traseul către Moieciul de Sus (dungă roșie cred). Undeva spre dreapta panoramelor stâncoase se observă Vf. Colții Țapului.
Sus, deasupra crestelor, încă se zăreau petele de roz ale rhododendronilor, bujorilor alpini, smârdarilor în denumirea lor populară. Pe care nu-i vom vedea de aproape anul acesta. Dar, cine știe, poate că nu plouă weekend-ul următor și urcăm acolo sus pe Muntele Bătrâna?
Toropiți deja de soare, am găsit fix în inima poienii cel mai mare și mai stufos brad de a cărui umbră ne-am bucurat cât ne-am pus burțile la cale – pateu de ficat, pâine de la Comarnic, roșii cherry și castraveți de grădină. Bucate tocmai mai potrivite unei așa plimbări, ca la 20 de ani.
Sătui de ce am mâncat dar nu și de prea superbele peisaje, am purcesc totuși la vale pe traseul marcat dungă-albastră, de fapt drumul de acces al mașinilor de teren către Poiana Guțanu sau Guțanului, care ne-a dus unde am lăsat mașina cam în două ore de mers alene, foarte alene. Nu ne grăbeam nicăieri.
Ba chiar am luat și o pauză de răcorire a tălpilor picioarelor în apa rece ca gheața a râului Șimon. Adevărat tratament, ce bine s-au simțit tălpile mele după așa o cură răcoroasă, parcă mergeau singure și fără să mai simtă nicio piatră ascuțită în talpă.
Recomand!
Pentru ca la final de traseu o joiană care degusta cu poftă flori de soc să ne stârnească amuzamentul.
Faptic traseu către Cascada Moara Dracului și Poiana Guțanului
Practic, acestea sunt datele înregistrate de ceasul meu Huawei Watch GT 6 Pro.
- Distanță – 18km, dintre care 5.4km între cele două bariere de pe traseu
- Durată – 8 ore, cu tot cu pauze, nu l-am oprit deloc când ne-am hodinit și nici când am mâncat
- Diferență de nivel totală – 829m
- Altitudinea maximă la care am ajuns pe traseu a fost de 1647 de metri
- Marcaje – triunghi galben din Șimon până în Poiana Gaura, cruce roșie până la Cascada Moara Dracului, triunghi albastru din Poiana Gaura până în Poiana Guțanului, apoi dungă albastră până în Șimon
Impresii despre traseu
- Dificultate – traseu de nivel mediu la nivel fizic, cu două zone în care se urcă mai abrupt timp de vreo 70 de minute (mai mult sau mai puțin, în funcție de vârstă și de nivelul fizic al fiecăruia).
- Nu este un traseu tehnic, nu am întâlnit porțiuni expuse, prăpăstii. Desigur, ca pe orice cărare de munte trebuie să fii atent unde pui picioare, să nu te împiedici de vreo rădăcină, de vreun bolovan etc. De asemenea, la cascadă stâncile sunt umede și alunecoase, așa că mare atenție cum vă deplasați pe acolo.
- De remarcat că zona este frecventată de urși, așa că recomand să aveți la îndemână un șpray anti-urs, măcar pentru confortul psihic personal. De asemenea, un grup cât mai mare de munțomani poate menține fiarele pădurii mai la distanță. Mă rog, totul este relativ, toți suntem experți în teorie. 😀
- Normal, am mers echipați de traseu montan, cu bocanci, bețe de trekking dar și pelerine de ploaie, just in case.
- Nu ne-a lipsit lanterna cu ultrasunete dar nu am văzut niciun câine de stână pe acest traseu.
- Am luat destulă apă potabilă cu noi, nu am văzut izvoare amenajate, nu știu dacă apa râului este potabilă.
- Că suntem
===========================================================================
Traseul circuit urmat de noi, din Șimon, prin Poiana Gaura, la Cascada Moara Dracului, apoi către Poiana Guțanului și retur, este unul de nivel mediu, nici prea greu, dar nici foarte ușor.
Nu ni s-a părut deloc periculos, poate doar permanenta pseudo-amenințare a întâlnirii cu ursul ne-a bântuit gândurile. În rest, nu prăpăstii sau treceri expuse sau extrem de periculoase, nu până unde am mers noi. Este chiar o reală plăcere să-l iei la pas, o frumoasă plimbare de altfel, pe care o recomand chiar și familiilor cu copii.
Un traseu în care ne-am bucurat atât de umbra pădurii dese, de frumoasele poiene înflorite și mărginite de abrupturile Bucegilor dinspre Moieciu și Bran, de întâlnirea cu văcuțele grase și frumoase, precum și de explozia culorilor florilor de pe pajiștile alpine. Locuri în care poți face niște picnic-uri de pomină alături de familie și de prieteni.
Ce minunați sunt Bucegii, munți atât de aproape de București și în care poți face drumeții de o zi pe cinste, memorabile, chiar și departe de zonele puternic frecventate de turiști.
hailaplimbare.ro 