Vineri mi-a venit așa un chef de ducă pe munte, după o pauză de câteva săptămâni, timp în care am și huzurit pe țărmurile însorite ale Greciei, despre care o să încep să vă însir tot felul de povești cât de curând.
Aveam chef de un traseu baban prin Munții Iezer-Păpușa, ca să ocolesc momentan traficul de pe Valea Prahovei, aglomerat de închiderea Văii Oltului. O întreb pe doamna mea ce părere are de ideea mea, s-a cam speriat un pic pentru că știa că va fi un traseu solicitant, așa că mi-a declarat că este obosită. Întreb pe un bun prieten, mai munțoman decât mine, mai sportiv și mai fășneț pe trasee dificile, m-a lăsat și el de baltă, motivul fiind că îl doare un genunchi. Ce să fac, ce să fac… Cheful de ducă pe trasee montane era atât de puternic iar singur nu prea aveam chef să merg, nu-mi place.
Așa că m-am apucat să caut ture organizate de către diverși, cu grupuri mari, autocar etc. Și așa am nimerit pe site-ul haisăsocializăm.ro care avea programată o tură în Munții Cozia, plus locuri disponibile, ura. Numele evenimentului, denumit „Tură Sportivă în Munții Cozia”, mi-a ridicat semne de întrebare, oare ce înseamnă sportivă, aleargă ca demenții pe munte? Întrebat, mi s-a răspuns că nu se aleargă, doar că este o tură dificilă din punct de vedere fizic, 10 ore, 1500m diferență de nivel. Oho, e ceva, dar aceste date tehnice nu m-au speriat, deși ar fi trebuit să o facă.
Plătit online, așa că a doua zi, sâmbătă adică, m-am prezentat în Piața Victoriei, m-am suit frumos în autocar cu încă vreo 46 de iubitori de munte, de toate vârstele din câte aveam să constat, pentru ca după aproape 4 ore să fim la startul traseului, la Mănăstirea Turnu de pe Valea Oltului.
Normal, după cum se numește compania care a organizat acest tur, în autocar am avut destul timp să socializez cu drumeții așezați pe scaunele apropiate, am ascultat sfaturile lui Richard, ghidul nostru, un mic dictator cu mână de fier, precum și pe cele ale asistenților săi.
Ajunși, debarcați din autocar, echipați, am pornit către Mănăstirea Turnu unde ne aștepta domnul Pavel, șeful Parcului Național Cozia, care ne-a împărtășit câteva informații despre acest areal protejat aflat sub patrimoniul Unesco, care are nu mai puțin de 12 trasee marcate, ceea ce nu este deloc neglijabil.
După care a fost abordat subiectul zilei – sunt urși în zonă? Doar vreo 30 în Parcul Național Cozia am aflat… Grup mare, drumeți vorbăreți și veseli, slabe șanse să se apropie de noi…
Ziceam mai sus că am avut compania unor drumeți de toate vârstele, ba chiar și a unora trecuți bine de prima tinerețe. Pentru că nu mică mi-a fost mirarea să văd și seniori trecuți de 60 de ani, ba chiar și de 70 de ani, așa că mi-am pus de la început întrebarea dacă vor face cu succes față unei ture atât de „sportive”. Ce naiv am fost, toți seniorii ne-au dat peste bot tuturor celor care ne îndoiam de capacitatea lor fizică…
Oricum, am fost organizați astfel încât să fim cât mai grupați și să ne deplasăm, pe cât mai posibil, în ritmul celui mai lent (cum am văzut în documentare că merge haita de lupi 😀 ). Ghidul, cap de coloană, iar un asistent în urma șirului indian, pentru a ajuta la nevoie pe cei care nu ar face față, eventual pentru a se întoarce cu aceștia la autocar. După cum aveam să constat la final, nu a fost cazul…
Cert este că, toată, dar toată lumea a făcut cu succes față acestui traseu, mai repede sau mai încet, dar toți au mers 10-11 ore pe munte, 1550m diferență de nivel, aproape 23km. Iar acei seniori au tot respectul meu pentru că au parcurs un traseu la finalul căruia tuturor ne tremurau picioarele de la efortul susținut. Chapeau bas, mai ales doamnei de peste 72 de ani… Așa aș vrea să ajung și eu, la 70 de ani să fiu capabil din punct de vedere fizic ca să cutreier traseele montane…
De asemenea, este un traseu de preferat pe caniculă, pentru că se face aproape exclusiv la adăpostul pădurii, mai puțin sus pe platou la cabana Cozia și pe câteva pasaje, în rest, cam 90% aproximez, pădurea de foioase apără și protejează drumeții de soarele copleșitor. Ceea ce a fost chiar perfect, ținând cont că în București era cod roșu de caniculă.
Și am constat că în afara celor prezenți în grupul nostru au fost foarte puțini alți turiști pe traseu, cred că îi pot număra pe degetele de la două mâini pe cei întâlniți în cale. Mă rog, elimin de la numărare pe cei care au preferat să urce direct cu mașina până la Cabana Cozia.
După ce am achitat taxa de parc național (10 lei de persoană) și am vorbit cu ranger-ul Pavel, am luat-o cătinel în sus către Mănăstirea Stănișoara.
Prima parte a traseului, de o dificultate medie din punct de vedere al efortului fizic, practic de încălzire pentru ceea ce a urmat de la Mănăstirea Stănișoara în sus.
Prima oprire pentru regrupare, la Troiță… (după aprox. 50min)
Traseul continuă pe bandă albastră la intersecția cu bandă roșie, adică prin dreapta, către Mănăstirea Stănișoara. Atenție – bandă albastră, mai lung și un pic mai greu, cu lanțuri, preferabil de parcurs la urcare, bandă roșie parcă mai scurt și mai ușor, fără lanțuri sau cu pasaje delicate.
A urmat primul punct de belvedere, de unde am văzut unde trebuie să ajungem, undeva sus de tot, aproape dar totuși departe…
După aproape 2 ore de mers, lejer să zicem, am ajuns la Mănăstirea Stănișoara.
De unde începe partea distractivă, dacă mă pot exprima așa. Panta devine mai accentuată, cărarea se ascute, apar porțiuni bolovănoase, stâncoase și pietroase, două porțiuni cu lanțuri, dar și puncte de belvedere superbe, cu stânci care levitează deasupra abisului, prilej de poze instamagrabile pentru cei care nu au rău de înălțime. Zonele punctelor de belvedere fiind folosite și ca puncte de regrupare, după cum era firesc de altfel.
Dacă la început grupul era destul de comprimat, de la Stănișoara în sus s-a subțiat și s-a rarefiat, oboseala efortului depus punându-și amprenta asupra fiecăruia, în funcție de condiția fizică și de vârstă, nu neapărat în această ordine.
După alte 2 ore, am ajuns la primul set de lanțuri, nici prea dificil, dar nici prea simplu de trecut, cu atenție totuși…
… apoi alte văgăuni pe care le-am abordat cu toate cele patru labe ale noastre…
… și încă o zonă cu cabluri pe care personal am preferat să nu le folosesc și să trec tot în patru labe pe acolo… scrambling într-un limbaj mai sofisticat…
Pentru ca apoi să urmeze cel mai cel punct de belvedere, cu un colț de stâncă deasupra prăpastiei, ce să mai, adevărat landscape norvegian de Valea Oltului…
Și unde toți, dar toți membrii frumoasei excursii s-au înghesuit să se instagrameze, chiar și umilul dv orator. Ce să mai, hrană pentru suflet…
După aproape 5 ore de asudat și de 4 litri de apă băuți în cazul meu, pădure, pădure, dar tot erau vreo 25 de grade Celsius, am ieșit în platoul pe care se află Cabana Cozia…
… cu vederi superbe asupra Văii Oltului, cu râul șerpuind sclipitor printre dealurile împădurite.
Frumoase peisaje, vederea acestora m-a făcut să uit de tot efortul depus la urcare, să-mi treacă toată oboseala, cel puțin la nivel mental și pentru scurt timp de altfel, și să-mi declar că este una dintre cele mai frumoase ture de o zi pe munte din câte am făcut până acum.
Pauză de aproape o oră la Cabana Cozia, până ne-am strâns cu toții, am mâncat, am băut apă din belșug. Și, unde am constatat încă o dată, că în România se face bișniță cu apa potabilă îmbuteliată, unde prețul este cam de 4 ori mai mare decât cel din supermarket (15 lei sticla de 2 litri). În Grecia, am constatat că apa potabilă, atât pe Muntele Olimp cât și pe la cine știe ce tavernă departe de lumea dezlănțuită, în cel mai sudic punct al Europei continentale de exemplu, are același preț ca la oraș – 0.5 Euro la 0.5L sau 1Euro la 1.5L.
Am dat o fugă de 30min dus-întors până pe Vf. Cozia (Ciuha Mare), la 1668m înălțime. Nu de alta, dar era păcat să nu mergem și până acolo, dacă tot eram la o aruncătură de băț, mă rog, cine a dorit sau a mai fost în stare să o facă.
Întoarcerea pe bandă roșie, a durat aproape 4 ore până la Mănăstirea Turnu. Pe o cărare mai accesibilă decât cea bandă albastră, fără porțiuni de lanțuri, preponderent prin pădure dar și cu vreo 2-3 puncte de belvedere, tot stâncoase, tot instamagrabile. Normal, există și porțiuni mai abrupte și pietroase, pe care trebuie să fii în permanență atent pe unde calci, sau cum o faci, pentru că există și pericolul de alunecare.
V-am mai spus că prefer urcarea și urăsc din tot sufletul coborârile? Și nu o spun doar eu, ci și alpiniști mai experimentați…
Singurii care au suferit au fost genunchii, tălpile și degetele de la picioare, așa că scurtele porțiuni orizontale sau de urcare au fost mană cerească pentru ele.
Surpriză, un cerb tânăr ne privea curios…
Practic, după aproape 10 ore de parcurs acest traseu, cu vreo 90 de minute de pauză în total aș zice, am ajuns din nou la autocar, unii mai obosiți decât alții, dar toți, absoluți toți, încântați de experiența traseului din Parcul Național Cozia, alături de echipa HaiSăSocializăm. Băieți de toată isprava, bine organizați, gata să sară în ajutor la nevoie și cu destule povești despre experiența lor montană, tocmai bune de ascultat când mergi pe cărare.
Faptic Traseu în Parcul Național Cozia
- Traseu – Circuit
- Ruta – Mănăstirea Turnu – Poarta Stănișoarei (bandă albastră, bandă roșie) – Mănăstirea Stănișoara – Cabana Cozia (bandă albastră) – Vârful Ciuha Mare, Cozia (1668m), apoi circuit de retur pe bandă roșie
- Distanță – 22.88km
- Diferență de nivel – 1552m
- Timp – aprox. 10 ore cu tot cu pauze (din care una de aproape 1 oră la Cabana Cozia)
- Dificultate – Traseu dificil din punct de vedere fizic, solicitant atât la urcare cât și la coborâre (personal mi se pare mai greu la coborâre, când încep să te doară genunchii, degetele de la picioare și tălpile)
- Periculozitate – În general nu este un traseu periculos, sunt însă câteva zone cu lanțuri care solicită atenție, plus punctele de belvedere stâncoase pe care ar trebuie să le abordați precaut
- Surse apă – La cele două mănăstiri, la Cabana Cozia și încă un izvor amenajat pe traseu
- Sfaturi despre echipament montan necesar – aici – https://hailaplimbare.ro/2023/09/22/cum-ne-pregatim-si-ce-facem-cand-mergem-pe-un-traseu-montan-de-o-zi-asa-amatori-cum-suntem-noi/
Din punctul meu de vedere, acest traseu circuit în Parcul Național Cozia a fost unul chiar solicitant, cel puțin la nivel fizic. Un traseu pe care alții îl abordează în două zile, cu o noapte de odihnă la Cabana Cozia, de preferat dacă se dorește a se vedea apusul de sus de pe munte, precum și răsăritul, de ce nu.
Alții din grup au fost de acord cu mine, a fost un traseu greu, la unii am auzit cuvântul dificiluț, adică nu foarte dificil dar totuși dificil , altora li s-a părut relativ ușor, normal, în funcție de capacitățile fizice ale fiecăruia. Practic, nu am văzut pe unul care să nu sufere de picioare la finalul acestuia. Dar, după cum am menționat anterior, toată lumea încântată de experiența petrecută pe munte, în Cozia.
Cred că este o tură minunată de toamnă, când pădurea se gătește în pasteluri de soi, care încântă deopotrivă privirea și sufletului călătorului. Numai că în acea perioadă îți recomand să o faci în două zile, cu o noapte de cazare la Cabana Cozia, dacă preferi să nu te prindă noaptea prin pădure la întoarcere.
Mai mergem cu HaiSăSocializăm? De ce nu, poate următoarea tură o conving și pe doamna mea să ni se alăture…
Chiar sunt curios ce ture mișto vor mai organiza în perioada următoare…
hailaplimbare.ro 