Încă iarnă aici în București, deși una chiar foarte blândă, cum au tot fost de câțiva ani încoace. Și deși mulți dintre prietenii mei încă își fac planuri de pârtii și de schiat, atât în februarie și chiar și în martie, pe mine, contrar tuturor evidențelor temporale și hibernale, m-a lovit un dor nespus de Grecia. Și de-abia aștept să vină mai repede luna iunie ca să mergem din nou pe malurile Mării Ionice, în locurile în care ne simțim de fiecare dată atât de bine.
Normal, am început să consult hărțile online, să studiez, să ma informez, să văd ce și cum, pe unde și când. Este una dintre micile și nevinovatele mele plăceri hibernale, să planific la micrometru viitoarea „expediție” grecească, de la gura sobei, cu un pahar de vin fiert alături.
Prietenii noștri ne tot întreabă dacă nu ne-am plictisit să mergem tot în aceeași zonă, an de an, dar, cu mâna pe inimă vă spun că nu. Pentru că de fiecare dată când ajungem acolo, pe lângă toate cele familiare nouă, încercăm să descoperim și să experimentăm ceva nou, să vedem și să vizităm alte atracții și obiective turistice, să degustăm alte și alte feluri de mâncare, normal, să le încercăm în alte și alte taverne tradiționale, să facem ceva diferit de fiecare dată, pe cât este posibil.
Mai sunt atâtea insule ionice în care nu am fost, dar și multe alte locuri pe partea continentală care cu siguranță că merită toată atenția noastră. Mai sunt atâtea plaje în care să ne bucurăm de soare, de nisip, de peisaje de vis, de apele azurii, mai sunt atâtea sătuce, orășele și locuri idilice care să ne încânte sufletele… Nici unui grec nu-i ajunge o viață să descopere toată Grecia, d-apoi unui străin…
Și, cum tot m-a lovit dorul subit de Mytikas și de Marea Ionică, de taverna noastră favorită Four Seasons dar și de Dimitris, gazda noastră la care ne simțim minunat de fiecare dată, am început să răsfoiesc instantaneele făcute anul trecut și am realizat că nu vi le-am arătat și vouă pe cele mai frumoase dintre ele.
Pentru că, mai mult ca niciodată, în luna mai în Mytikas la Marea Ionică ne-am bucurat de explozia de culoare și de viață a naturii, cum nu am mai văzut nici în iunie, nici în septembrie… După cum am spus și într-un articol separat, luna mai este cu siguranță mai propice plimbărilor lungi în sânul naturii sau pe la obiectivele istorice, care sunt mai dificil de vizitat sub soarele arzător al verii.
Mi-am dat seama că este cu totul și cu totul altceva încă de când am parcat mașina pe pajiștea din fața clădirii în care ne cazăm de fiecare dată, la Faros Apartments. Când am coborât din mașină și am pus primul pas jos, m-a izbit în plin mirosul pătrunzător de mușețel înflorit, mai îmbietor decât oricare alt parfum.
Primăvara în Grecia este cu totul și cu totul altfel decât în sezonul estival, pe lângă faptul că este mai puțină aglomerație turistică.
Mai puțină aglomerație, mai multă natură…
În fiecare dimineață am mers să ne bucurăm de soare și de mare la plaja Monolithi, aflată în apropiere, care este lăudată că ar fi cea mai lungă din Europa.
Deși apa mării încă nu este la fel de caldă ca în iunie, nici măcar ca în septembrie, m-am avântat de fiecare dată pentru câteva zeci de minute în azuriul său, cristalin dar încă rece, deși doamnele mele au preferat doar să o atingă cu vârful degetelor de la picior, decretând că este precum gheața.
Rece este până te obișnuiești, apoi este o adevărată plăcere, am încercat să le conving, dar degeaba.
Și după ce mă săturam de apă și de soare, mă avântam pe cărările pădurii dese de pini ce o mărginește dintr-un capăt în celălalt, în căutarea lumii de la firul ierbii… Pentru câteva ore bune de fiecare dată, în fiecare zi, de se întreba familionul pe unde am dispărut…
Doar v-am mărturisit în articolul despre experiența noastră din Corfu că am mers acolo după ce am văzut serialul „Familia Durrell”, ecranizat pe baza celor trei cărți autobiografice scrise de către Gerald Durrell, despre cei patru ani petrecuţi alături de familia sa, între 1935 şi 1939, pe această insulă. Între timp am citit și primele două volume ale cărților, cele traduse în limba română. Pe o a treia încă o aștept.
Gerard descoperind acolo mica lume a insectelor pe care o studiază cu tenacitate, de altfel devenind ulterior un reputat naturalist.
Așa m-am simțit și eu în pădurea deasă de pini, ca un copil în căutarea unei alte lumi, pe care n-o mai privisem cu atenție de prea mult timp. De când eram copil și urmăream fluturii, albinuțele, gărgărițele și toți gândăceii din grădina de la țară, în timpul vacanțelor de vară. Ba chiar le prindeam, le băgam în tot felul de cutii și de borcane, le studiam cu mare atenție. Curios, ca un mic Durrel…
De data asta le-am privit de la adăpostul oferit de cărare, dacă mă pot exprima așa, adică de unde au mai călcat și alții. Pentru că nu am avut curaj să mă avânt mai adânc prin desișul ce mi s-a părut virgin și necălcat de om, mai ales că eram cu picioarele proaspăt bronzate dar descoperite. Cine știe peste ce reptilă aș fi călcat din neatenție, ce păianjen aș fi deranjat sau ce altă insectă periculoasă m-ar fi privit cu multiplii săi ochi pofticioși…
Chiar l-am întrebat pe Dimitris dacă pot fi șerpi veninoși pe acolo și mi-a răspuns că ar putea fi… așa că, m-am mulțumit să privesc fascinanta lume minusculă de pe marginea cărării, pentru siguranța mea. Nu aveam chef de o plimbare pe la spitalul din Preveza, în caz că aș mai fi apucat să ajung până acolo…
Dar ce am văzut mi-a umplut sufletul de fericire, m-am simțit din nou copil… Albinuțe, bondari, păianjeni, fluturi, gărgărițe, melcișiori, greierași și alte gângănii, mai mici sau mai mari, care de care mai colorate și mai vioaie. Spectacol total…
Vă garantez, mă duceam la plajă mai degrabă ca să mă plimb prin pădurea de pini, cu naivitatea unui copil. Și la fel aș face-o și acum…
Și dacă în prima parte a zilei asistam curios ca un copil la clipele lumii de la firul ierbii și al desișului, înaintea venirii nopții și a unei binemeritate odihne ne plimbam pe faleză și priveam fascinați la tabloul divin pictat pe cer și pe mare de artistul suprem, soarele, în culori de rai.
Altfel de fiecare dată, pentru că mama natură nu se copiază pe ea însăși, este unică în fiecare clipă a sa. Habar nu avem noi în micimea noastră a aprecia pe deplin…
Apusul este fascinant oriunde te-ai afla, cu siguranță, mai ales dacă știi și poți să te bucuri de tot ceea ce-ți oferă la nivel vizual.
Am văzut destule apusuri până acum și sper să mai pot privi la fel de multe și de acum încolo, dar întotdeauna mi s-a părut că pe mare este cel mai fascinant, mai poetic, mai misterios, mai de poveste deși, culmea, îmi plac mai tare munții… Mi-aș lua o colibă pe malul Mării Ionice doar pentru a privi la apusul soarelui seară de seară…
=====================
hailaplimbare.ro 