După nu mai puțin de șapte zile de huzureală în regiunea Preveza, unde ne stabilim de fiecare dată cartierul general grecesc, am zis că e momentul să luăm o piatră în gură și să trecem spectaculosul pod Rio către Peloponez, măcar pentru câteva zile.
Zis și făcut, luat cazare aproape de Monemvasia, vestita cetate locuită încă din timpurile medievale, și purces la drum dis-de-dimineață (aveam o distanță de 500km de condus).
Iar pe drum ne-am oprit pentru câteva ore în Orașul Ciclopilor, anticul Micene. Un loc pe care doream să-l văd cu prima ocazie când aveam să trecem în Peloponez. Și, iată că astrele s-au aliniat, zeii ne-au surâs mai degrabă, ca să păstrăm contextul, așa că nu am ratat-o, deși vizitarea unui sit arheologic sub dogoritorul soare grecesc poate fi o adevărată provocare, atât pentru tineri cât și pentru cei trecuți demult de aceasta.
Ajunși pe la orele 11.00 în micuța și aproape neîncăpătoarea parcare de lângă antica cetate, am găsit cu un pic de noroc un loc unde să lăsăm mașina, ba chiar și o băncuță umbrită pentru soacră și cățel, nu de alta, dar nu ar fi făcut niciunul dintre ei față la un tur de aproape două ore în spațiu deschis, în plin și apăsător soare. Nici bichon năzdrăvan, nici soacră. Deși nu mă îndoiesc că ambii ar fi dorit să ne fie alături, unul datorită afecțiunii pentru noi, cealaltă din curiozitatea pasionatului de istorie și fapte legendare.
Oricât de toridă ar fi fost acea zi, oricât de tare m-aș fi rumenit ca un cozonac pus la cuptor înaintea Paștelui sau Crăciunului, nimic, dar nimic nu cred că m-ar fi oprit să o iau cât mai repejor în sus către vârful cetății, unde odinioară se afla palatul regal, nici măcar hoardele de turiști care soseau constant în autocare și printre care a trebuit să mă strecor cu grația unei gazele.
De altfel nici nu m-a mirat fluxul constant de turiști, doar este unul dintre cele mai importante situri arheologice ale Eladei, în care istoria dar mai ales legendele au prins adânci rădăcini, s-au contopit intr-un tot unitar, încât nu le mai poți distinge pe unele de celelalte. Dar, până la urmă, ăsta este și farmecul unui astfel de loc, nu? Daca datele istorice sunt limitate, fantezia omului nu cunoaste limite, de aia îl face câteodată atât de frumos, ca sa rămân între granițele optimismului…
Ca o paranteză, eram oricum fermecat de Peloponez încă de când l-am admirat de pe șoseaua ce ne-a coborât de lângă Corint către Micene, locuri de o așa frumusețe rar mi-a fost a întâlni. O depresiune solară, brăzdată de culmi aride, stâncoase, printre care sunt plantate de sute sau mii de ani livezi de măslini, care se întind câți pot cuprinde cu privirea și care ne-au însoțit încă alte sute de kilometri, către Sparta și până la Monemvasia, în sudul Peloponezului. Frumoase locuri, încântătoare, rețeta antiplictiseală perfectă pentru șoferul care conduce sute de kilometri. Apropos, în această vacanță am condus nu mai puțin de 4400 de kilometri.
Să revenim la cetatea noastră antică totuși, câci despre scurta noastră experiență în Peloponez, voi reveni…
Cred că mai mult decât realitatea istorică, civilizația miceniană fiind la apogeu între 1600îHr și 1100îHr, mai degrabă îl atrag pe turist legendele despre semizeii din legendele Olimpului, despre regii și reginele vedetă ale Războiului Troiei, descris de Homer în Iliada, despre ciclopii care ar fi ridicat impenetrabilele ziduri din blocuri de piatră…
Recunosc, legendele, miturile grecești, faptul că aș putea vedea mormântul lui Agamemnon și al soției sale, Clitemnestra, mi-au însuflețit dorința de a trece pe acolo, măcar pentru câteva zeci de minute. Cum să nu vrei să calci prin orașul întemeiat de Perseu? Și să nu pui mâna ta efemeră și nevrednică de o așa cinste pe zidurile ridicate de ciclopi? Cum? Cum poți trece nepăsător pe un pământ pe care altădată pășeau zeii?
Normal, istoria este istorie, bazată pe izvoare și documente palpabile, legendele sunt legende, poate unele cu o sămânță de adevăr, altele doar pure fabulații… Pentru că nu s-a dovedit din punct de vedere arheologic că acolo chiar ar fi trăit și condus Agamemnon, învingătorul Troiei.
Că aici ar fi stăpânit chiar legendarul Agamemnon, a spus-o arheologul german Heinrich Schliemann, cel care a făcut primele descoperiri arheologice din Micene, dar și pe cele din Troia, aflată în Anatolia. Clar, omul era obsedat de Homer și de Iliada, dacă a căutat și, teoretic, a găsit aceste locuri demult uitate. Ba chiar, din câte am aflat, la Micene a îndepărtat toate construcțiile medievale mai întâi, pentru a se ocupa ulterior de cele antice.
Istoricii l-au combătut, dovezi irefutabile n-au fost descoperite încă despre prezența lui Agamemnon, deși generații de arheologi au trecut și au scormonit pe acolo. Însă meritul arheologului german rămâne, incontestabil, numele său fiind strâns legat de descoperirea urmelor civilizației miceniene, pusă la loc de onoare în analele istorice alături de cea minoică.
Nu o să vă mai obosesc cu detalii istorice despre Micene și ce rol a jucat în istoria Greciei, sunt surse pe tot internetul, din care vă puteți desfăta cu poftă, în caz că sunteți măcar un pic pasionați de astfel de subiecte.
Așa nevrednic și supus greșelilor umane, am luat imediat biletele de acces (parcă 12 Euro de persoană) și am purces instant pe aleile largi, pietruite și străjuite la început de arbori sau măslini sub umbra cărora așteptau răbdătoare grupurile de turiști un semn din partea ghidului lor. Pentru că mai sus, nici urmă de umbră, poate doar în catacombele rezervoarelor antice de apă, la care a trebuit să coborâm sub pământ.
Situl arheologic foarte bine organizat de altfel, cu indicatoare către toate punctele de atracție.
Prima oprire, primul moment de încântare – Mormântul Leului, sau Leilor, numit așa pentru că se află lângă Poarta Leilor, rotund, principala cale de acces în Cetate.
Datează din secolul 14îHr și se pare că ar fi avut cam 15 metri înălțime. Intrarea sa este susținută de patru pietre monolit, imense.
Dat roată, intrat, am continuat spre Poarta Leilor, acum amândoi fără cap, urmele inevitabile ale trecerii timpului.
După primii pași către vestita poartă, m-am cam speriat de mulțimile de turiști și mi-am dat seama că nu prea voi avea ocazia să fac o poză așa cum mi-ar plăcea mie, fără pic de om care să-i altereze întregul.
Dar, în netoata mea consecvență, am revenit la finalul turului, după ce am vizitat muzeul arheologic și am reușit să fac câteva cadre, pentru posteritate. Fără picior de contemporan… Una dintre ele cu o ilustrată cumpărată pentru un prieten, mare colecționar…
Continuăm în sus pe aleea modernă, care șerpuiește printre ruinele antice, și trecem pe lângă Agora, grânarul de odinioară și o altă zonă funerară, în care ar fi fost înmormântate personalități regale ale Cetății, tot prin secolul 16îHr.
Tot mai sus, către Acropole și printre ruinele palatului regal, impresionant în acele vremuri fără doar și poate, furnicar de turiști avizi de cea mai instagramabilă amintire acum…
… pentru ca imediat să ajungem la o poartă într-un zid de apărare construit din bolovani de stâncă, de chiar că zici că au fost puși cap la cap de uriașii ciclopi, nu de pământeni. Căci ce altă explicație să ai când vezi o așa construcție megalitică? Doar una cu iz de fantastic…
Ce bine ne-ar prinde niște ciclopi și-n zilele noastre, poate s-ar face autostrăzile alea mai repede…
Vis-a-vis de impresionantul zid, am pătruns sub pământ, în cisternele antice, unde erau ținute rezervele de apă ale cetății, la fel, am impresia că tot ciclopii s-au ocupat de construcția acestora…
Am trecut și pe la poarta de nord, care datează de prin anii 1250, tot înainte de Hristos.
Turul a continuat pe la mormântul lui Egist, o altă figură mitică, născut din unirea unui tată cu fiica sa…
… pentru ca imediat să ajungem la mormântul Clitemnestrei, soția și ulterior ucigașa lui Agamemnon. Cel mai recent dintre morminte, descoperit de săteni și vandalizat de un pașă turc.
Nici urmă de mormântul lui Agamemnon… până acum cel puțin.
Am urcat înapoi către muzeul arheologic, care adăpostește o mulțime de artefacte și obiecte descoperite în situl antic…
… ba chiar este prezentată și o așa-zisă mască mortuară a lui Agamemnon, de fapt o copie, pentru că originalul și încă patru surate ale sale descoperite aici pot fi admirate acum în muzeul din Atena.
De ce să nu o recunosc, după atâta umblat în plin soare, năuc chiar, m-am bucurat din plin de aerul condiționat al muzeului… Am mai fi stat, dacă nu ni s-ar fi făcut milă de amărâții ăia doi lăsați de izbeliște pe băncuță, stăteau ei la umbră, dar tot cald era…
Mormântul lui Agamemnon, impresionant, numit și Trezoreria lui Atreus, poate fi vizitat în altă parte, puțin mai jos pe șosea, într-un areal separat dar accesibil prin intermediul aceluiași bilet.
Fără cuvinte, cel mai impresionant dintre toate… Și acesta a fost vandalizat, ca toate celelalte morminte, cu mult înainte de a fi redat posterității de către arheologi, mai mult, o parte din sculpturile decorative sunt în Londra, altele la Atena.
================
După aproape două ore de plimbat în plin și aprig soare, la vreo 35 de grade Celsius, am cedat și m-am îndreptat către mașină, la adăpostul aerului condiționat.
Pleoștit un pic de soarele care m-a bătut în permanență în cap dar peste măsură încântat de ce am văzut și am simțit, pentru că am călcat pe acolo pe unde vitejii antici trăiau, luptau, sufereau și se jertfeau pentru cetatea lor. Căci ce lupte crâncene s-or fi dat prin aceste locuri în acele timpuri, ce lucruri odioase s-or fi petrecut, ce fapte de vitejie s-or fi înfăptuit… Ne rămâne doar să ne imaginăm, normal, pe baza izvoarelor istorice descoperite, sau nu…
Poate că, într-o primăvară, prin martie, aș mai face o tură. Pentru a vizita fără grabă și frica că poate mă ia cu leșin așa iubire de istorie și mai ales de legende… 😀
Ce scria Henry Miller în cartea sa, Colosul din Maroussi, jurnalul său de călătorie din Grecia?
La Micene, zeii au umblat pe pământ, nu există nicio îndoială în privința asta. Este imposibil de imaginat ce s-a întâmplat aici. Nimeni n-a pătruns secretul acestui decor venerabil. Sfidează bietele încercări ale intelectului omenesc.
hailaplimbare.ro 