Monemvasia – „mone emvasis”, singura intrare, un pod păzit era singura cale de acces către citadela construită în timpurile medievale astfel încât să nu fie vizibilă de pe continent, ci doar dinspre mare.
La fel a rămas și în vremurile noastre, tot o singură cale de acces, tot un pod, numai că acum unul lat, fără porți de apărare, pe care pot accede mașinile dar și autocarele, până la un punct ce-i drept. Pentru că în cetatea Monemvasia nu vei întâlni mașini, scutere, motociclete, deși este încă locuită.
Construită în secolul VI în timpul dominației bizantine, a fost cucerită și ocupată apoi pe rând de venețieni și de otomani, care s-au succedat între ei, cel puțin până în 1821, așa că semnele trecerii acestora și schimbărilor permanente sunt vizibile peste tot în arhitectura clădirilor.
Clădiri cu arhitectură bizantină, venețiană dar și otomană, într-un întreg ce poate fi cu siguranță decorul unui film cu cavaleri și dragoni. Normal că a fost și decor pentru câteva filme până acum, unele mai horror din păcate…
Un loc cu istorie, care a trecut prin nenumărate vremelnicii, prin asedii ale otomanilor, venețienilor, piraților și câți or mai fi tras cu ghiulele în zidurile sale groase, dar care stă în continuare dovadă timpurilor de mult apuse.
Și dacă în acele vremuri tulburi pluteau corăbii de război în apele sale de proximitate, venite cu intenții nu tocmai din cele prietenoase, acum ancorează yacht-urile de agrement dar și nave imense de croazieră, ce deșartă zilnic sute de turiști. Pentru că este, din câte am constatat, una dintre cele mai frumoase și mai interesante atracții turistice ale Greciei.
Să nu ne grăbim totuși în periplul nostru prin frumoasa cetate ascunsă. Să o luăm ardelenește…
După ce am căutat fantoma lui Agamemnon la Micene, după ce ne-am minunat de nesfârșitele livezi de măslini care ne-au ținut companie după ce am coborât dinspre Corint, am ajuns în Gefira, unde aveam cazare, practic vis-a-vis de stânca după care este ascunsă cetatea.
Mers la cazare, luat în primire apartamentul cu vedere panoramică, mă rog, nu era cel pentru care plătisem suplimentar pe booking, șmecherii de-ale grecilor. Cum am intrat în cameră am și ieșit pe balcon să verific și da, aveam vedere panoramică către oraș și stânca cu pricina. Altfel cred că eram într-o dilemă, ar fi fost pentru prima dată când aș fi făcut scandal la o cazare, ceea ce nu prea îmi stă în obicei.
Încă de la prima poză vă cam dați seama de ce a fost denumită Gibraltarul estului. Normal, maimuțele lipsesc din peisaj, deși ar fi fost funny să întâlnim câteva pe sus printre ruinele bizantine și otomane.
Cum se apropia ora meciului dintre România și Slovacia la campionatul european am amânat plecarea în cetate dar am constatat că televizorul nu funcționa, așa că am rezolvat această gravă situație, deși mai bine nu pierdeam două ore privind la un meci fără istoric. Aș fi preferat istoria cetății dar, nah, speranța moare ultima, dacă bătea iar echipa noastră la scor de neprezentare?
Dar, microbistul din mine nu a mai avut răbdare, așa că am purces nervos cu câteva minute înaintea fluierului final, enervat de neputința alor noștri tricolori. Practic, după spectaculosul meci cu Ucraina n-au mai jucat nimic la acest campionat european, habar nu am cum au reușit să câștige grupa.
Anyway, de-abia așteptam să văd cum arată cetatea la orele înserării, chiar pe timp de noapte, așa că nu mi-a mai păsat de scorul meciului, puteau să ia și bătaie din punctul meu de vedere. Bănuiam că vom avea parte de o atmosferă deosebită, turistică și cu adevărat plăcută în cetate. Și chiar așa a fost, electrizantă, fermecătoare, încântătoare. Top!
Și, cum pentru orice loc frumos din Grecia trebuie să faci și o mică drumeție, a se traduce în efort fizic, am luat-o pe jos de la cazare, am trecut podul și am mers, și am tot mers, vreo 2.5 kilometri până la poarta principală de intrare în cetate. Pentru ca acolo să aflăm că există și o linie de microbuz specială, pentru cei care nu doresc să facă drumul pe jos.
Chiar dacă aș fi dorit să mergem cu mașina, nu aș fi găsit loc de parcare aproape de intrare, așa că nu câștigam mare lucru. Și tot prefer mersul pe jos în locul autobuzului, așa am luat contact cu toate împrejurimile, cu hotelul ăla mișto de lux poziționat imediat lângă pod și sub stânca cetății, cu viluța de pe buza mării, presupun că tot o rezidență de lux etc.
În orice caz, nu-mi închipuiam că poarta de acces este chiar după colțul-colțului, colțului… și un pic mai departe. Am mers până la prima curbă, după care încă una, și încă una… mi-era că dăm roată stâncii și nu găsim nicio cetate. 😀
Dar era acolo, este acolo.
Ne-am tras sufletul după o așa plimbare sănătoasă pe soseaua-faleză de acces iar apoi am intrat la ceas de seară prin labirintul de străduțe pietruite, mărginite de case de piatră cu două sau chiar trei nivele, unele vechi și de peste 500 de ani, restaurate impecabil, care îi găzduiesc atât pe puținii rezidenți cât mai degrabă hoteluri, taverne, magazine de suveniruri sau ale artizanilor locali, baruri, cafenele și gelaterii. O așa cochetă cetate nu am mai văzut de ceva timp, m-am simțit ca-n vest, nu ca într-o destinație balcanică.
Așa, noaptea, am dat o raită prin zonele luminate, ne-am zgâit la suveniruri, ba chiar am degustat o înghețată, personal una cu mastic (n-a fost cine știe ce), zonele neaccesibile pe timp de noapte ale cetății preferând să le explorăm la lumina zilei. Nu prea am avut curaj să umblu de capul meu pe aleile întunecate, cine știe ce fantomă rămasă de prin timpurile medievale mi-ar fi aținut calea? Glumesc… sau nu. Oricum pe întunericul pătrunzător, de-ți băgai mâinile în ochi, nu ar fi ieșit cine știe poze, mai mă și împiedicam naiba pe scările alea… așa că…
Prima impresie contează enorm și Monemvasia nu ne-a dezamăgit, ba din contră, ne-a făcut să dorim ca timpul să treacă cât mai repede pentru a reveni la lumina zilei.
Cerul? Înstelat…
Primul răsărit pe care l-am văzut la Monemvasia…
… cu luna în spate…
Și al doilea…
Din păcate nu am făcut-o chiar în următoarea zi, pentru că am preferat să călcăm prin alte locuri frumoase în Peloponez, cum ar fi orășelul Neapoli, Pădurea Pietrificată dar și Farul din Capul Tainaron, practic am fost la capătul Greciei continentale.
Dar vineri, cu o zi înaintea întoarcerii către țară, dis de dimineață, înaintea deschiderii tavernelor și a magazinașelor, eram prezenți acolo, la datorie. Să o cucerim turistic de jos și cât mai sus posibil.
Sunt atâtea indicatoare și panouri informative încât teoretic nu ai avea nevoie de un tur ghidat. Însă unul care să ne povestească lucruri care nu sunt scrise pe panouri ar fi fost binevenit. Clar, nu am căutat, nu m-am informat, pe o dată viitoare vom aborda și această idee, poate poate.
Am găsit imediat scările de acces către Orașul de Sus, practic acum în ruină, nu scările, acestea fiind bine întreținute, orașul… În afara bisericuței Agia Sofia, din câte am aflat o copie fidelă a celei din Constantinopol, acum Istanbul. Dar am observat că încă se mai desfășoară lucrări arheologice și de restaurare pe acolo pe sus…
La bisericuța Agia Sofia am ajuns după aproximativ 40 de minute, de urcat alene. De această dată apa o aveam la purtător, pentru că, deși era încă dimineață, soarele își făcea deja de cap și trimitea valuri peste valuri de căldură și raze ucigătoare.
Cu cât urci mai sus, cu atât peisajele și panoramele asupra orașului devin mai spectaculoase, mai atrăgătoare, practic din metru în metru m-am oprit și am căscat gura, privind în zare sau la toate detaliile căsuțelor și străduțelor de piatră. Mai un leandru colorat, pac poză, mai o străduță străjuită de ziduri de piatră, pac, poză, un cățel leneș întins cât e de lung în răcoare unei cafenele, pac, poză…
Orice loc din care puteam privi asupra orizontului, balconaș, peste zid, de pe scări, pac, poză… și ce ilustrate au ieșit, bune de trimis prin poștă.
Nu chiar atât de simplu să urci și să preumbli pe acolo, faci vreo 240 de metri diferență de nivel pe parcursul a 4.2km, în plin soare antipatic, nu este chiar pentru oricine. Timp de aproape 2 ore și jumătate. Faci ceva mișcare și transpiri din abundență.
Și așa, după câteva sute de poze și 40 de minute, am ajuns la Agia Sofia, în care se poate pătrunde la interior acum. A fost construită în secolul XII. A fost, pe rând, biserică ortodoxă, moschee, biserică catolică, iar moschee, apoi iar ortodoxă, după cum au vrut oamenii și vremurile.
Am pătruns la interior, am admirat ce a mai rămas din frescele de secor XIII, am aprins o lumânare…
… apoi am luat-o mai departe, pe cărarea cu praf roșu ce urcă către vârful stâncii, spre locul unde pe vremuri era citadela, acum doar un zid rămas dovadă din măreția de odinioară. De altfel cred că citadela era totuși vizibilă și de pe continent, nu avea cum altfel.
Dar de unde am avut parte de panorame superbe asupra orășelului Gefira, portului său dar și munților la baza căruia se află.
Am mai bănănăit un pic pe sus, pentru ca apoi să coborâm în Orașul de Jos, către piața sa centrală, prilej pentru alte poze instagramabile.
Tură urmată de o pauză de hidratare, după care o inevitabilă sesiune de shopping, pentru tot felul de suveniruri din frumoasa și fermecătoarea cetate.
Mai un bijou manufacturat chiar acolo…
Mai un tablouaș de pus pe perete…
După vreo 4 ore, cu părere de rău, a trebuie să ne luăm la revedere, mai ne așteptau și alte atracții turistice ale Peloponezului…
Vom reveni? Cu siguranță, pentru că Monemvasia a devenit unul dintre locurile noastre preferate din Grecia și, când ne cade ceva la suflet, revenim de fiecare dată cu drag, deși va trebui să conduc vreo 1500 de kilometri până acolo.
Răsăritul din ziua plecării către țară… ce greu ne-a fost să ne despărțim de locul ăsta, cu adevărat fermecător.
hailaplimbare.ro 