Cu o zi în urmă cucerisem cel mai înalt vârf al Poloniei, Rysy. Un traseu deloc simplu și usor pentru vârsta și pregătirea noastră fizică, așa că ar fi fost de așteptat să ne odihnim în ultima noastră zi de vacanță pe acele meleaguri.
Și chiar și așa am început ziua, cu relaxare la thermele din Zakopane, unde aveam intrare gratis de la hotelul la care am fost cazați, atenție, gratis în fiecare zi dacă am fi dorit. Dar cum noi am stat mai mult plecați pe câmpii, pardon, pe munți, din cele 7 zile de cazare am fost doar de două ori la therme. Mă rog, e bine și așa, decât deloc.
Dar cum la therme nu putem sta chiar toată ziua, după cele trei ore de huzureală în apele alea calde de te ia cu leșin de la atâta relaxare, ne-am zis că e destul și că ar trebui să ne luăm așa cum trebuie la revedere pe 2024 din Tatra. Cum altfel decât cu o mică drumeție, nu una de amploare și dificilă, ci mai ușoară, de agrement, pe unul dintre vârfurile mici de lângă Zakopane – Nosal pe numele său, 1206 metri înălțime, dar care promitea o panoramă superbă asupra masivului carpatin din partea poloneză.
Ce putea fi atât de greu? Traseu ușor din câte am citit pe internet, până în 300 de metri diferență de nivel, maxim 2 ore de plimbat pe o cărare predominant prin pădure. Că planul de acasă, pardon, de la therme, nu s-a potrivit cu realitatea din teren, asta este altă discuție…
Practic, pe la orele 16.20 lăsam mașina în cea mai apropiată parcare de zona Kuznice, 50 de zloți pe zi, că am stat doar trei ore acolo este altă poveste, dar măcar am fost bucuros că am găsit loc, pentru că asta chiar este o problemă în Zakopane.
Și am luat-o la pas spre locul de intrare pe traseul către Nosal, unde am plătit 10 zloți de persoană accesul în Parcul Național.
După ce am plătit, la 16.44 porneam deja pe traseu, indicatorul arătând nu mai puțin de 50 de minute până pe vârful Nosal. Floare la ureche, va fi un traseu ușor, de plăcere.
Numai că…
… numai că ăștia 250/300 de metri diferență de nivel, până la cei 1206m ai micuțului Nosal, s-au făcut pieptiș, fără vreo zonă în care cărarea să se domolească, măcar pentru 10 pași…
… încă de când calci pe cărare și până sus în vârf… aleluia!
…. urcare, urcare, scări, pietre, bolovani, nici nu am făcut bine 100 de pași și doamna mea s-a uitat la mine destul de încruntat reproșându-mi – „Mi-ai zis că e ușor”…
Cred că-i treceau prin fața ochilor flashback-uri cu urcarea pe Iezer de cu vreo 3 săptămâni în urmă și pe care o urăște din tot sufletul.
Numai că acolo urci de vreo 4 ori mai mult în înălțime… Doar înclinația pantei este asemănătoare, izbitor chiar…
Păi dacă eu așa citisem pe internet… că e ușor?
Și dă-i și urcă, și urcă și dă-i (din picioare, din bojoci, din genunchi, din toate cele)… Nici apă nu am luat cu noi câtă ar fi trebuit, ca să fie tacâmul complet.
Noroc cu punctele de belvedere, colțuri de stâncă, exact ca-n parcul Național Cozia, dar fără Olt la poalele muntelui… Așa am mai luat câte o gură de respiro, privind în zare.
Colțuri de stâncă pe care cei fără rău de înălțime se pot cocoța să facă poze instagramabile, periculoase, cum le zice prietena noastră…
Giewont-ul, Cavalerul Adormit, se zărea de acolo de pe traseu… Poate la anul vom urca și pe el, cine știe? Numai că ăla nu este un traseu chiar așa ușor.
Eu sunt fraier, trebuia să incerc cu psihologia inversă și să-i spun doamnei că e un traseu greu, așa poate aveam șansa să i se pară simplu și ușor… 😀 (la final).
Peisajele? Frumoase, nimic de reproșat. Pe de o parte Tatra cei Înalți, pe de alta panorama orașului Zakopane, în care ne-am simțit atât de bine de fiecare dată. Cred că toamna, pe un soare mai prietenos, tabloul ce i se așterne privitorului este unul de poveste.
Și ca totul să fie cu adevărat perfect, genunchiul piciorului stâng a început să dea rateuri, mai exact un tendon a început să înțepe îngrozitor în timp ce îl flexam și puneam presiune la urcat. Clar, grație efortului de deunăzi, de pe traseul către Rysy.
Opa… urc eu cumva, dar de dat jos o mai pot face?
Chiar și așa, cu chiu cu vai, după 45 de minute am ajuns pe Nosal, la 1206m, moment în care m-am trântit jos pe o piatră, mai departe de vârf și de mulțimea de munțomani care roiau ca albinele pe acolo.
Normal, nici nu mă așteptam să fie altfel în Tatra, unde toate traseele sunt aglomerate ca la balamuc. Nu putea fi altfel pe un traseu considerat ușor. Și pe care am văzut turiști de toate vârstele.
Clar, unii se cam chinuiau rău de tot la coborârea pe cărarea aia abruptă, așa că bănuiam cam ce mă așteaptă, mai ales că nu prea mai puneam mare bază pe buclucașul meu genunchi pe care tocmai atunci, la final de sejur, l-a apucat oboseala. Nu mai putea aștepta și el ca să ajung la București?
Am stat puțin la umbra unui brad, mai mult ca să-i las puțin zăgaz de la efort, lui, genunchiului. Ba chiar am privit și-n depărtare, la panorama Munților Tatra Înalți, Visoke Tatry în slovacă, Wysokie Tatry în poloneză, pe unde ne-am plimbat și noi cu câteva zile în urmă…
Și după vreo 25 de minute am continuat coborârea pe traseul către Kuznice, de unde pleacă telecabina din Zakopane și multe alte trasee populare ale Munților Tatra.
Un traseu de maxim 30 de minute, cu o pantă ușoară, lină, slavă celui de sus, pe care mi s-a părut că l-am făcut în cu mult mai mult timp din cauza păcătosului de genunchi.
Dar ce bine că nu ne-am întors pe unde am venit, că nu știu pe unde aș fi scos cămașa, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun. Pantă ușurică, ba chiar și zone plate, altă viață…
Și ce bine ar fi fost dacă am fi luat și bețele cu noi. Dar era un traseu ușor, ce nevoie am fi avut de ele? Mai degrabă ne-ar fi încurcat… 😀
Note to myself – nu contează ce părere ai despre un traseu, să pui bețele în desagă, ÎNTOTDEAUNA! La coborâre sunt cu adevărat folositoare, mai ales pentru noi ăștia, mai purii.
Acolo am fost noi… pe stâncile alea mici…
Cam așa arată datele colectate de ceasul meu Huawei Watch Ultimate. 3km distanță de la intrarea în Parcul Național Tatra și până la Kuznice, 270m diferență de nivel pe urcare. Ar fi trebuit să fie un traseu de plăcere, nu de chin…
Și, dacă ar fi să fiu sincer, chiar nu este un traseu extrem de greu, situația a fost la polul opus datorită suprasolicitării fizice. Nah, am și eu limitele mele, nu mai sunt la prima tinerețe, m-a apucat dragostea de munți când mai am puțin și albesc de tot, așa că trebuie să sufăr un pic dacă-mi place să colind pe cărările lor.
Ajunși la Kuznice, am poftit la niște tocinei din cartofi ca la noi în Bucovina numai că, ce să vezi, am mâncat și mai buni, la noi, în Bucovina. Ăștia erau prea uleioși și cu un gust de prăjeală nu tocmai pe placul meu. Măcar am încercat…
De la Kuznice până la parcare am mai mers pe trotuar cam 25 de minute. 25 de minute de chin, în continuare nu puteam flexa așa cum trebuie genunchiul. Dar am ajuns cu bine la mașină și, după o noapte de odihnă, și-a revenit și m-a lăsat să conduc așa cum trebuie cele 14 ore până la București.
hailaplimbare.ro 