Cu admirație, despre Istanbul

Oraș bimilenar, mai degrabă trimilenar aș insista, ca să nu ne mai împiedicăm de o bagatelă de trei secole, conform datelor istorice cunoscute. Pentru că întemeierea lui se pierde în negura timpurilor, prin secolul VII î.Hr, primii coloniști alegând acest loc la o aruncătură de suliță de Țara Orbilor, Calcedonia, actualul său cartier Kadıköy de pe malul asiatic, după cum am aflat din cartea „Istanbul. Orașul Imperial” al lui John Freely (care a trăit aici aproape 40 de ani).

Ca o paranteză, o adevărată enciclopedie de informații și care dezvăluie cu lux de amănunte adevărata încărcătură istorică a acestui loc unic, în care s-au desfășurat evenimente și fapte desprinse parcă din Game Of Thrones, numai că pe revers, pentru că fantezia s-a inspirat din realitățile lumii de altădată.

Un oraș privit cu admirație și simțit prin perspectiva unui neica-nimeni din Balcani, comparativ cu scriitorii și poeții care l-au descris în toate limbile pământului, mulți dintre aceștia reprezentanți de elită ai culturii universale. Sau cu pictorii care l-au portretizat și l-au arătat lumii prin creațiile lor așternute pe hârtie sau pânză cu simplul cărbune, cu acuarele sau în ulei multicolor, ba chiar și în raport cu globe trotterii sau vlogerii de călătorie moderni, reprezentanții noilor curente digitale de informare.

Istanbul, fost Constantinopol, fost Byzanț, supranumit cândva A Doua Romă, orașul de pe șapte coline (cum sunt alintate și altele, printre care și Bucureștiul meu), capitală a trei mari imperii, roman, bizantin și otoman, fiecare dintre acestea lăsându-și amprentele, unele dintre ele pe deplin vizibile și astăzi, fie că mă refer la zidurile de apărare și la apeductul din perioada romanilor, la bisericile bizantine încă rămase în picioare, precum și la superbele palate sau moschei otomane. Altele, dispărute pentru totdeauna împreună cu cenușa imperiilor trecute și despre care doar istoricii și documentele studiate de aceștia ne pot dezvălui detalii.

Un oraș trecut prin multe încercări de-a lungul istoriei sale, trimilenare aș sublinia încă o dată, care a cunoscut deopotrivă cuceriri cât și înfrângeri, asedii, revolte, războaie mondiale, bătălii navale, molime devastatoare, incendii, vicisitudini ale naturii, cutremure, nenorociri dar și perioade de glorie și înflorire, de liniște și de pace, unde imperii au crescut și au dispărut și în care istoria este încă vie, o recunoști și o admiri pe oriunde te-ar duce pașii, după fiecare colț de stradă, ba chiar și din mijlocul apelor Bosforului, mai ales de acolo.

Cum frumos și melancolic spune Orhan Pamuk, celebrul său locuitor laureat al premiului Nobel, în cartea sa de memorii despre orașul în care s-a născut și în care trăiește – „aici trecutul rămâne viu și supraviețuiește printre ruinele din inima Istanbulului prezent, aici oamenii trăiesc printre vestigii istorice”.

Nu doar un simplu oraș, o etichetă prea firavă pentru amplitudinea și spațialitatea sa, ci un adevărat megalopolis încă trainic ancorat în acest trecut trimilenar, din care parcă încă rasună ecourile națiilor ce i-au făcut umbră și l-au modelat, în care încă sunt percepute vibrațiile faptelor ce s-au înfăptuit aici, de orice sorginte vor fi fost acestea.

Cândva una dintre cele mai impresionante conglomerări urbane ale lumii, care uimea prin măreția palatelor, a bisericilor, edificiilor, piețelor și moscheilor sale călătorii de pe alte meleaguri, simpli negustori sau trimiși ai dinastiilor europene, poeți, pictori sau scriitori de marcă. Și care nu încetează nici acum să impresioneze, pe oricine, de oriunde ar fi, de orice origine socială sau de ce rang poartă. Cel puțin așa îmi place să cred.

Pentru că, în aceeași măsură, nu te poate lăsa nepăsător nici acum, când îi privești silueta din numeroasele sale puncte de belvedere, de unde panoramele nu contenesc să mă lase la propriu cu gura căscată, pe mine, un neica-nimeni, uimit de ceea ce se desfășoară, se petrece și mi se dezvăluie în fața privirii.

Din câte am studiat și am aflat, câteva dintre cele mai importante puncte de belvedere sunt din turnul Galata, de pe dealul Pierre Loti (scriitor de origine franceză care a descris Istanbulul drept orașul visurilor sale) și, după cum am aflat acum, mai ales din înaltul turn de televiziune de pe partea asiatică, înalt de 369 de metri. De ce nu, de sus din avionul care te aduce, dacă ai fost inteligent și ai făcut chekin-ul cu un loc lângă geam, pe partea stângă a acestuia.

Pentru că de fiecare dată, la fiecare întâlnire, nu încetează să mă uimească prin măreția sa, fiind unul dintre cele mai spectaculoase orașe prin care am avut ocazia să calc, pe care am avut plăcerea să le văd și să le admir.

Și am luat la pas destule orașe mari europene, grandioase, exuberante, istorice, occidentale, dar parcă niciunul dintre acestea nu are farmecul irezistibil al Istanbulului privit de pe malurile Cornului de Aur și ale Bosforului, din turnul genovez Galata, martor la Cucerirea din 1453, de pe vreo colină înaltă printre clădiri mai vechi sau cele noi și moderne, de peste acoperișuri și coșuri de fum, practic de aproape oriunde te afli mai la înălțime.

Pentru că Istanbulul a fost și încă este unul dintre cele mai mari și mai impresionante orașe ale lumii, vizual și senzorial. Punct.

Oriunde te-ai afla, dacă rotești privirea de jur-împrejur poți vedea o turlă, un minaret, o cupolă, un turn sau cine știe ce alt antic vestigiu, ce poate fi mai fermecător pentru pasionatul de istorie? Și chiar dacă nu ești, plimbându-te pe acolo vei deveni.

Un oraș în care, toamna, răsăritul este superb dacă este privit de pe malul european…

…iar apusul te poate încânta dacă-l privești de pe cel asiatic, vedeta fiind liantul metaforic dintre acestea, Bosforul.

Un oraș cu o istorie bogată, cultură și arhitectură diverse, ce oferă o experiență de călătorie fascinantă, cum în puține locuri prin care am fost am mai simțit și trăit și care, ca de fiecare dată, mi-a hrănit pe deplin lăcomia turistică, ba chiar peste măsură. Am fost răsfățat ca o pașă la un complex hotelier de multe stele în regim all-inclusive, numai că deliciile culinare le-am subtituit cu locurile istorice, cu panoramele sale, cu forfota străzilor, cu obiectivele turistice, cu tot. Istanbul la mic-dejun, prânz și la cină, plus alte ciuguleli între acestea, de poftă, cu fistic din abundență.

Deși o altă atracție a Istanbulului este cu siguranță aparent infinitul număr de cafenele, ceainării, restaurante, baclaverii, șaormerii și cârciumi, plus gherete stradale, peste tot și oriunde, cu influențe culinare din toată lumea, pentru orice poftă ai avea. Și din ale căror bunătăți așternute pe mese, sau turnate în pahare și în cești, se înfruptă și se ghiftuie orice călător, chiar și un neica-nimeni.

Ca o paranteză, forfota, aglomerația este rezultatul faptului că aproape sau peste 20 de milioane de suflete împart același spațiu. Logic, nu? Ca în orice altă mega-aglomerare urbană.

Un oraș care mi-a lăsat impresia că mă aflu în mai multe țări deodată, că m-am rătăcit printre mai multe civilizații deopotrivă, unele aflate demult în manualele de istorie, altele pe cât se poate de actuale, încă parte integrantă a ritualului și ritmului planetar. Un oraș parcă suspendat între trecut și viitor, nu parcă, sigur.

De la piețele și străzile aglomerate ca la balamuc, pe alocuri fără să ai loc să arunci un ac, implicit peste limita suportabilului personal, dar prin care tramvaiele își fac totuși, cumva, loc, la moscheile maiestuoase, cu minarete care parcă vor să atingă cerul și să străpungă norii, la bazarurile legendare, la citadelele subterane susținute de sute de coloane numite atât de practic cisterne, descoperite întâmplător după sute de ani, de la foiala aparent fără de sens pentru un neavizat a vaselor de toate felurile și mărimile ce străbat într-un du-te-vino continuu Bosforul, la străduțele cochete cu case colorate, muzeele istorice sau cele noi și moderne, fiecare colț, ungher, petec de apă, fiecare spațiu mai mic sau mai mare are o poveste, o istorie, o legendă, o întâmplare de spus despre vechiul și actualul Istanbul.

Un oraș de poveste, a cărui saga încă nu și-a aflat epilogul, și pe care doar viitorul îl va desluși pentru generațiile ce vor urma. Noi, fiind doar vremelnici martori, cel puțin cei care-au fost norocoși să-l vadă, să-i bată străduțele la pas, să-l admire din punctele de belvedere.

O expresie turceasă citită undeva pe internet mi s-a întipărit în memorie, poate pentru totdeauna – „Pământul din Istanbul este făcut din aur”. Desigur, nu la propriu, ci mai degrabă o expresie poetică, o metaforă ce reprezintă bogăția, frumusețea și oportunitățile pe care acesta le oferă. Un El Dorado cu izuri orientale, o Cibola a speranței.

Se afirmă, pe bună dreptate de altfel, că Istanbul reprezintă și haosul stradal, forfota necontenită, vibrantă, molipsitoare, din perspectiva unora, copleșitoare, apăsătoare pentru alții, chiar și pentru călătorii veniți de foarte aproape, din estul Europei, trăiți în Balcani, obișnuiți și familiari, uneori până la disperare și acceptare cu această stare de fapt balcanică. Chiar și unii istanbulezi, born and raised acolo, consideră apăsătoare viața de zi cu zi în orașul natal, prea dinamică, prea alertă.

Dar poate această aparentă debandadă, învălmășeală, excentricitatea, contrastele, exotismul până la urmă, dau atâta farmec și savoare absolută Istanbulului. Cel puțin pentru un turist care vine, admiră, se înfruptă cu nesaț din toate obiectivele sale turistice, istorice, culturale și culinare, apoi pleacă după ce s-a săturat sau nevoit ca să nu piardă avionul, chiar dacă nu și-a potolit apetitul. Aceștia din urmă, vor reveni, cu siguranță. Pentru că de Istanbul nu te saturi niciodată, cel puțin din perspectiva mea personală.

Orașul așezat pe două continente, fiind deopotrivă partea cea mai estică a occidentului și cea mai vestică a orientului, singurul din lume cu o așa poziție geografică. Ba chiar, în perioadele sale de glorie, cu cea mai strategică poziție a lumii cunoscute. Și, în actualul context socio-politic, la fel de importantă din câte am constatat.

Istanbul este un pic de Europă, un pic de Asie, dar nu e chiar Europa pe de-a întregul și în aceeași măsură nici Asia. Este un amestec unic, fantastic, un mix irezistibil care te cheamă, te atrage, te îmbie cu toate aromele, culorile, sunetele, forfota, istoria, energia sa, cu tot ceea ce este și ce reprezintă.

Orașul cu 3000 de moschei, se zice, ba chiar 5000 aflu de la fața locului, pentru că este în continuă extindere cu încă vreo 150 de kilometri spre nord și spre est, iar cu fiecare comunitate nouă, cu fiecare cartier construit de la zero, vor apărea altele și altele.

Orașul cu infinite ferestre ce privesc către Bosfor, ale clădirilor așezate parcă una peste cealaltă, iluzii optice tipice orașelor construite pe coline, milioane de pisici ale străzii la ultimul recensământ, de fapt nu se știe exact câte sunt, dar sunt peste tot, chiar și unde nu te-ai aștepta. 39 de districte, cam 16 milioane de locuitori oficial (peste 20 neoficial, poate mai mult), cea mai mare aglomerare urbană a Europei pe o suprafață de 5400 de kilometri pătrați (urmata de Moscova si de Londra), un oraș pe care nu-l poți cuprinde cu ochiul liber, nici cu doi, nici cu o mie.

Un uriaș pe lângă care Bucureștiul meu natal pare un biet orășel de provincie. Un oraș cât o țară sau chiar mai multe la un loc.

În aceeași măsură orașul aflat la confluența dintre civilizații și culturi radical diferite și care, după milenii de conviețuire, ce-i drept, și cu destule perioade agitate și de restriște, dar și de pace, bunăstare și trai bun, milenii în care au dospit și s-au coagulat laolaltă în același cuptor, au reușit să se împletească în actualul Istanbul, unde tradiționalul arhitectural și cultural coexistă cu modernul, reprezentat prin toate curentele sale actuale.

Pe lângă toate cartierele vechi și aparent dărăpănate, cu case vechi și de sute de ani, pe lângă toate palatele, moscheile, ruinele antice, au răsărit ca ciupercile după ploaie, cel puțin pentru mine care l-am revăzut după mai bine de o decadă, cartiere noi și moderne, cu zgârie-nori, porturi moderne, centre culturale cu o arhitectură impresionantă. Cât de mult s-a schimbat Istanbulul într-o perioadă atât de scurtă din istoria sa, trimilenară.

Istanbulul dorește să renască, oare pentru a câta oară, să se redefinească, să evolueze către o altă identitate, fără a-și uita și lăsa în urmă impresionantul trecut.

Un oraș dinamic, aflat într-o necontenită schimbare, așa cum este de zeci de secole, îmbogățit acum și cu elemente ale modernului și modernismului, ale prezentului și poate ale viitorului, dar fără a-i știrbi farmecul moștenirii milenare.

După 14 ani, l-am regăsit mult schimbat, în bine. Cu o infrastructură cu mult îmbunătățită, cum ar fi tunelul rutier care-l străbate de la autostradă și până aproape de malurile Bosforului, metroul de suprafață, metroul subteran, tramvaie noi și moderne care circulă cu o regularitate tipic elvețiană, chiar și printre puhoaile de turiști care se duc către orașul vechi și se întorc către Bosfor, noul Galataport în care încap și trei imense vase de croazieră, port în care există și un muzeu modern, Istanbul Modern, turnul nou de televiziune din partea asiatică, care se înalță la peste 500 de metri deasupra nivelului mării, zgârie-nori care nu existau la vizita mea anterioară, impresionantul centru cultural Ataturk și câte multe altele, pe care nu le-am văzut încă.

Singura constantă a rămas aglomerația dar și atracțiile turistice istorice, conservate pe cât se poate de bine. Puse în valoare la fel, pe cât se poate de bine, poate și mai bine față de atunci când l-am luat la pas ultima oară, cu mai bine de o decadă în urmă.

Față de vizita mea anterioară, m-am dus mai informat de această dată, nu doar ca unul plecat doar pentru bazar, am citit tot ce se putea citi online despre Istanbul, ba chiar și două cărți, știam ce vreau să văd, că nu le-am văzut pe toate cele propuse este o cu totul altă poveste, ce ține de limitările timpului într-un spațiu ce pare infinit, dar am văzut atâtea încât să-mi umple sufletul de o bucurie incomensurabilă. Acum, la doar câteva zeci de ore de la aterizare, vraja Istanbulului încă stăruie asupra spiritului meu. Și ce bine e…

Despre scurta dar intensa experiență din Istanbul, despre ce am văzut și mai ales ce am făcut, înainte de micul dejun, după cină și mai ales între acestea, voi reveni cât de curând cu noi relatări. A fost scurt dar intens, puțin dar extrem de gustos.

Istanbulul m-a încântat din nou, cum o va face cu siguranță și data viitoare, pentru că deja plănuiesc o dată viitoare, cât mai curând posibil. A turkish delight din toate punctele de vedere, nu doar a celor culinare.

Teşekkür (mulțumesc) Istanbul, pentru cum m-ai primit, pentru ceea ce mi-ai oferit.