Trei seri în Istanbul. Instantanee nocturne dintr-un oraș al luminilor, După cină

Orice moment al zilei are farmecul și menirea sa în Istanbul.

Dacă diminețile până în orele zece, după cum am stabilit, îl poți savura fără presiunea și forfota străzii, dacă ai noroc chiar te poți bucura de imagini panoramice superbe cu răsărit de soare peste țărmul asiatic, în timpul zilei poți vizita obiectivele turistice deschise publicului, neapărat face și o plimbare pe Bosfor, sau mai multe, pentru ca seara să te bucuri de exuberanța și opulența sa luminoasă, sau de viața sa de noapte, după placul fiecăruia.

Seara, după lăsarea întunericului, Istanbulul devine parcă alt oraș, un oraș al luminilor. Deși Parisul este supranumit așa, orașul luminilor, la fața locului am constatat că și Istanbulul este la fel de darnic din acest punct de vedere și că își merită pe deplin acest titlu onorific.

Pentru că toate obiectivele turistice istorice sunt luminate exuberant, fără a face cumva economie, în culori diferite și diverse pentru a se distinge unul de celălalt, pentru că toate străduțele pline de taverne, baruri și cafenele strălucesc într-o paletă coloristică aparent infinită.

De departe și de aproape, totul devine o feerie luminoasă odată cu lăsarea nopții.

La pachet cu puzderia de mirosuri care de care mai apetisante, dar și cu avalanșa sunetelor, unele chill, altele pe cât se poate de ritmate, în toate stilurile cunoscute, care te împresoară din toate direcțiile.

După lăsarea întunericului, Istanbulul rămâne la fel de viu și de vibrant, la fel de plin de viață.

Prima seară în Istanbul

Premizele erau favorabile, după cum se arătau orizonturile nocturne istanbuleze prin geamurile mari și generoase din Octo, restaurantul cu view panoramic al JW Marriott Istanbul Bosphorus, recomandat de ghidul Michelin și unde tocmai avusesem parte de o experiență culinară deosebită, curcubeu pe cerul gurii.

După ce ne-am ghiftuit bine cu bucate turcești reinterpretate de chef-ul Octo, am luat la pas străduțele către Turnul Galata, cu niște pante destul de sănătoase. Lume ca la balamuc acolo, mă așteptam ca aglomerația din timpul zilei să se mai fi diminuat oarecum, dar n-ai să vezi. Este parcă și mai aglomerat decât pe timpul zilei în zona turnului.

Așa că, sătul până peste cap de atâta înghesuială, am decis să evadez pe prima străduță ce mi s-a părut liberă, către podul Galata. Singur pe acolo aproape de miezul nopții, doar câte o mașină care trecea când și când mă făcea să mă feresc și să sar repejor pe trotuar sau cât mai aproape de zidurile caselor. Nah, îmi place de mine așa întreg și nevătămat.

Numai că, noroc chior, am nimerit fără să vreau, fără să știu, în vechiul cartier Perșembe Pazari, cu case vechi și ponosite, unele chiar din vremuri otomane, dar care ascund pe timpul zilei adevărate comori murale pictate pe storurile de protecție ale magazinelor de unelte.

Și pe care le dezvăluie, ca pe niște bijuterii de mare valoare, doar pe timpul nopții, mă rog, după ora de închidere a magazinelor. N-aveam de unde să știu lucrul ăsta, v-am zis, noroc chior.

Practic, cu sau fără voia proprietarilor, pe acestea au fost pictate și acum pot fi văzute portrete ale unor vedete locale sau internaționale, din lumea muzicii, a filmului, a sportului etc.

Am văzut portrete ale lui John Wick, aka Keanu Reeves, al lui Michel Jackson, al lui Pacino în Scarface, al Madonnei, al Barbarei Streissand. Pe undeva prin zonă ar mai fi și un Elvis, un Bob Marley și alții, pe care personal nu i-am zărit acum, dar poate îi voi căuta cu o proximă ocazie.

Iar în timpul zilei majoritatea acestora sunt ferite de privirile trecătorilor pentru că storurile sunt trase, pentru a lăsa la vedere vitrinele magazinelor și mărfurile comercializate.

Frumos, mi-a plăcut. O experiență chiar inedită.

După ce am admirat picturile murale, am luat-o la pas către Podul Galata. Pescarii tot la datorie, poate alții, poate aceiași pe care i-am văzut și mai devreme. Sus pescarii cu undițele întinse, jos taverne și cârciumi prin fața cărora trece puhoi de lume și din care răzbat ritmuri de muzică, la multe dintre acestea chiar live. Luni seara, muzică live…

Petrecere continuă în Istanbul. Îmi place.

Mirosul de pește la grătar m-a împresurat și m-a făcut să poftesc, unul dintre defectele mele sunt poftele aparent permanente, dar cum de-abia avusesem parte de o cină delicioasă, nu îmi mai era foame. Așa că am rezistat tentațiilor.

Am luat podul la pas, l-am trecut către Moscheea Yeni Cami de secol XVII, ale cărei cupole sunt luminate într-un albastru intens, i-am dat ocol acesteia pe lângă Bazarul Egiptean, apoi m-am întors pe același pod.

Privind cu admirație, din nou, cum Bosforul reflectă cu generozitate luminile tuturor clădirilor, ale turnului Galata scăldat parcă în aur, ale vitrinelor tavernelor de pe pod, ale bărcilor colorate de-ți iau ochii, în reflexii ca niște acuarele tremurătoare și în permanentă mișcare.

Pentru un fotograf, imaginile nocturne ale Istanbulului, cu reflexiile în apele Bosforului și ale Cornului de aur, pot fi adevărate comori vizuale. Chiar și pentru un entuziast cu un telefon bun în mână.

Finalul periplului de seară m-a găsit într-un Irish Pub aproape de hotel, alături de un pint de Guinness ca la mama lui, rece și gustos. Am rămas cu impresia unei mici țepuieli la preț dar nu mai conta, mă simțeam prea bine, fusese o plimbare pe cinste.

Luminile Istanbulului m-au binedispus, am dormit ca un bebeluș.

A doua seară în Istanbul

După cină, unde am savurat un calcan de la Marea Neagră gătit la mare meserie în stil turcesc, am luat la pas străduțele Mumhane și Necatibey din Karakoy, adică nu foarte departe de hotel.

Le văzusem pe timpul zilei, așa că eram curios cum arată și pe timp de noapte. Și nu am fost deloc dezamăgit, ba din contră.

Ticsite de taverne, baruri, cafenele, dughene cu mâncare, cofetării și baclaverii, cluburi din care bubuia muzică turcească modernă sau muzică internațională.

Pare genul de loc în care se întâlnește tot Istanbulul – turiști, localnici, tineri sau cei mai trecuți de o anumită vârstă, marinari, muncitori, oameni de business, artiști… toți veniți să se bucure de aromele Istanbulului, în orice formă a lor. Puși pe distracție sau care pur și simplu stau la taifas și povești în fața unei cafele, a unui ceai, a unei beri sau a ce au ei chef și poftă. În compania apropiaților, a prietenilor.

După apus, străduțele din Karakoy se transformă aparent într-un adevărat labirint, cu mese întinse afară, sub șiruri de becuri multicolore, cu muzică care răzbate printre ușile întredeschise sau geamurile larg deschise, cu televizoare orientate către stradă pentru a putea fi vizionat meciul transmis, meciul Turcia – Georgia, acompaniat de strigătele microbiștilor turci la fiecare gol marcat.

O atmosferă boemă, plăcută, relaxantă.

A treia seară în Istanbul

A treia seară în Istanbul a fost una cu valențe culturale, am mers la operă în Centrul Cultural Ataturk, aflat în Piața Taksim, una dintre inimile Istanbulului.

Noul centru cultural Ataturk a fost inaugurat în 2021 și a înlocuit vechiul centru, păstrând amprenta estetică a clădirii din anii 60, reinterprentând-o într-un stil modern, actual dar și de viitor. Interesant este faptul că a fost reconstruit sub coodonarea fiului primului arhitect al centrului.

Impresionantă clădire, Include o sală de operă cu peste 2000 de locuri, o sală de teatru de peste 700 de locuri, o galerie, o bibliotecă dar și alte săli multifuncționale. Pentru că traficul ne-a jucat feste, nu am mai avut ocazia să vedem și biblioteca, care ar fi impresionantă la rândul său, după spusele ghidului nostru.

Centru cultural Ataturk găzduiește spectacole de operă, de teatru, de balet, concerte, expoziții și nu-i lipsesc magazine, restaurante sau cafenele, transformându-l într-un spațiu de întâlnire pentru iubitorii de artă de toate felurile și genurile.

Este cu adevărat un reper modern al Istanbulului, grandios, impunător, la nivelul oricărui altuia dintr-o capitală mondială.

Deja fusesem surprins admirativ de arhitectura centrului cultural Ataturk, dar nu mă așteptam ca Opera să mă impresioneze și mai tare.

Pentru că odată ce pătrunzi la interior, după un control riguros de securitate, te găsești în fața unei sfere imense de culoarea cafelei, sferă în care se află practic sala operei și în care se intră prin pasaje pe trei nivele.

Și, odată pătruns la interior, mi-a lăsat impresia că parcă spațiul s-a dilatat și expadant, sala părându-mi cu mult mai mare decât aparent poate cuprinde imensa sferă văzută din exterior. Iluzie optică fără doar și poate, măiestrie arhitecturală.

S-a jucat și s-a cântat Carmen de Bizet, într-o producție magistrală, cu un sunet impecabil, plus subtitrare în turcă și engleză deasupra scenei, în care am rememorat arii care mi-au bucurat sufletul.

„L’amour est un oiseau rebelle”…

Nici nu știu când au trecut trei ore.

Piața Taksim parcă mai puțin agitată la acele ore, 23.00, față de ce experimentasem pe timpul zilei, doar cu câteva ore înainte. Moscheea Taksim, ridicată în 1928 în cinstea noii Republici Turcia, luminată într-un aur electrizant.

Înainte de a urca în camera de hotel m-am oprit la Șef Baklavari Gaziantep, muzica îmi făcuse poftă de o baclava cu fistic. S-a dovedit perfectă pentru încheierea unei seri minunate în Istanbul.

În următoarea zi trebuia să plecăm. Seri de Istanbul? Poate cu o altă ocazie.