Că Istanbulul este unul dintre orașele mele preferate, nu cred să mai fie vreo surpriză pentru cineva. L-am plăcut încă de la prima întâlnire, acum vreo 14 ani, mi-am reconfirmat atracția și acum. L-am găsit și mai exuberant, și mai vibrant, și mai modern, și mai atrăgător.
V-am arătat deja pe unde m-au purtat pașii în fiecare dimineață, dar și serile, v-am arătat cât de frumos este privit de pe Bosfor, i-am vizitat câteva dintre noile muzee, ba chiar și impresionantele noi și moderne centre culturale.
Normal, fără hodină, extaziat de tot ceea ce-mi iese în cale, l-am luat la pas și în momentele libere din timpul zilei. Pentru că am mai văzut alte câteva atracții turistice și istorice importante, m-am plimbat și pe alte străzi.
Nu am făcut tot ce aș fi dorit, tot ce aș fi vrut să văd și să vizitez. Mi-au rămas restante o droaie de alte activități și de obiective turistice. Aș fi dorit să ajung și în cartierul Balat și să mă minunez de casele sale colorate, să trec cu vasele liniilor orășenești către malul asiatic și să bat la pas cartierele de pe acolo pentru a admira picturile murale etc.
Să degust un balik ekmek sau balik durum de pe la tavernele de lângă podul Galata, să mă satur de baclavale și de kunefe-uri, ceea ce nu cred a se întâmpla vreodată, să încerc niște alune proaspăt prăjite ca să văd dacă sunt la fel de bune ca ale brutăriei turcești din Mihăilești, la care opresc consecvent în fiecare weekend când mergem la părinți la țară, să facă mișto de mine vreunul dintre vânzătorii de înghețată maraș, să mă târguiesc pentru 100 de lire prin Marele Bazar, să beau cafea cu mastic, să urc în noul turn de televiziune…
Ce obiective și atracții turistice am mai văzut, pe unde am mai umblat în Istanbul
Prima zi în Istanbul
Oricum am făcut și văzut destule în cele doar trei zile, trei dimineți și trei seri. Și am făcut asta suprimând la maxim somnul, nu mi-am permis să dorm mai mult. Voiam să văd atâtea… Istanbulul nu-ți permite clipe de răgaz.
Podul Galata a fost primul obiectiv turistic care mi-a ieșit în cale, dimineața, seara dar și în timpul zilei. Pentru că l-am luat la pas de câteva ori bune, în doar trei zile.
Actuala construcție datează din 1992, are o lungime de 490 de metri și o lățime de 42 de metri. Include benzi pentru vehicule, linie de tramvai, dar și pasarele pietonale. Primul pod, din lemn, a fost construit prin 1845.
Și nu este doar un simplu pod, pietonal, rutier sau pentru tramvaie, care unește două maluri ale Cornului de Aur, un banal element al infrastructurii metropolei turce. Deloc.
Ci un spectacol urban viu și neobosit, o scenă și o reprezentație în aer liber, un perpetuum mobile al vieții cotidiene din Istanbul. Una dintre acele inimi importante ale Istanbulului.
Nu are cum să-ți nu-ți sară în ochi, cum să eviți, sutele de pescari aliniați pe toate marginile podului, cu undițele sprijinite de balustrade, mai puțin de cele pe sub care trec vapoarelele, tineri, bătrâni, bărbați dar și femei, cu firul undițelor întins în apă de la răsărit și până târziu în noapte.
Unii prind pește pentru vânzare, direct acolo pe pod către clienți sau restaurantelor de dedesubt, alții pentru propriul consum îl duc acasă, ba sunt și unii care stau acolo de plăcere, după cum mi s-a destăinuit un localnic. Pește divers, hamsii, dorade, stavrizi, macrou ba chiar am văzut și niște zărgan (cel puțin asta cred că era peștele ăla silfid).
Jos, pe fiecare parte a podului, taverne și cârciumi, cu diverse preparate locale și muzică live seara. Un pod și o experiență pe care personal doar aici am trăit-o.
Să vă mai spun că peste tot miroase a pește fript și că îți plouă apă-n gură de poftă? Nu are cum altfel.
După pod, am traversat șoseaua printr-unul dintre pasajele subterane ticsite de magazinașe cu de toate, cum de altfel sunt toate pasajele pe care le-am călcat în zona aceasta. Pasaje-bazar, cu haine, încălțăminte, suveniruri, electronice chinezești și tot felul de nimicuri.
Prima oprire a fost la Bazarul Egiptean sau, cum i se mai spune, Bazarul de Mirodenii. Am mers acolo cu o misiune clară din partea doamnei mele, trebuia să mă întorc acasă cu un ibric autentic turcesc, ca să fierbem cafeaua turcească pe care o cumpărăm în București de la brutăriile și băcăniile… turcești. Și pe care nu o mai puteam pregăti altfel decât într-un ibric… turcesc.
Bazarul Egiptean (Mısır Çarşısı) nu este doar un simplu loc în care faci cumpărături, este o experiență în sine, o adevărată atracție turistică și istorică. Vechi de aproape 4 secole, este al doilea ca mărime după Marele Bazar în Istanbul.
Ajuns lângă el, a început spectacolul. M-au luat în primire tarabele cu brânzeturi, mezeluri, măsline și ulei de măsline, baclave, rahat turcesc și alte dulcegării, unde am constatat că prețurile parcă sunt mai mici decât la noi. Sau comparabile, brânzeturile m-au interesat în mod special, pentru că au turcii ăștia niște varietăți de brânză și de cașcavaluri excelente. Chiar mai cumpărăm acasă când găsim pe la băcăniile lor. De luat de acolo și transportat pe avion, nu era cazul acum.
Apoi am intrat pe una dintre porțile arcuite ale bazarului, am trecut prin controlul de securitate și m-a lovit instant mirosul de mirodenii, care m-a învăluit din toate părțile. Aer parfumat de toate mirodeniile pământului, scorțișoară, chimen, șofran, ceaiuri în tot felul de combinații, din petale de trandafiri, de iasomie, rodie ba chiar și după rețete speciale pentru kamasutra, cafea proaspăt măcinată, esențe de parfum, baclavale și rahat, fructe și semințe uscate, fistic și curmale, smochine și nuci, caise, lavandă, așezate piramidal sau în cutii generoase.
Plus lampadare, ibrice, bijuterii, câte și mai câte. Explozie de mirosuri, dar și de culoare, atmosferă vibrantă, seducătoare.
Normal că am găsit ibricul autentic, care acum fierbe de zor cafele turcești, simple sau cu cardamon, în bucătăria din București. Trăim acum o experiență strict autentică la fiecare cafea cu zaț pe care o sorbim, satisfăcuți. Clar, următorul drum la Istanbul va fi cu mașina, ca să ne întoarcem cu portbagajul plin. Avem nevoie și de un ceainic, pentru ceaiul turcesc. Și de pahare în formă de lalea, nu ai cum altfel.
Aș mai fi zăbovit pe acolo dar trebuia să mă grăbesc înapoi, aveam întâlnire în port pentru tura cu barca pe Bosfor.
A doua zi în Istanbul
Normal că am trecut din nou, oare pentru a câta oară, podul Galata. Alt scop de această dată, voiam să văd măcar de la distanță moscheea Hagia Sofia, că pentru vizitat știam că nu am timp destul.
Am luat-o în sus pe bulevardele largi ticsite de localnici și mai ales de turiști, mulți dintre ei deșertați de cele trei vase de croazieră ancorate în Galataport, pe trotuarele strâmte și neîncăpatoare, atent în permanență la tramvaiele care trec regulat, cu precizie elvețiană, dar care claxonează în permanență pentru a-i atenționa pe neatenți.
Cozi la Topkapi, ba chiar și vis-a-vis la cisterna Basilica, nu știu cum naiba am făcut, distras de tot ce vedeam în jur și am trecut ca o floricică pe lângă Hagia Sofia. Neatent, distras de piața Sultanahmet, fost hipodrom și amfiteatru pentru ceremonii în perioadele romane și bizantine.
Dar am nimerit direct la Moscheea Albastră care era deschisă publicului spre vizitare. Unde, normal, am intrat. Trebuia să intru.
A fost construită între anii 1609 și 1616, în timpul domniei sultanului Ahmed I, care avea doar 19 ani când a ordonat edificiul, aceasta fiind ridicată de un discipol al vestitului Mimar Sinan, arhitectul sultanilor.
Prima moschee din Turcia cu șase minarete, un număr rar și controversat în acele vremuri, pentru era la fel ca la Mecca, locul sacru de rugăciune al musulmanilor. Atrăgând critici din această cauză, sultanul a construit un al șaptelea minaret la Mecca. Așa s-au stins toate nemulțumirile.
De ce se numește Moscheea Albastră? Pentru că impresionantul interior este decorat cu peste 20.000 de bucăți de faianțe albastre de İznik, cu motive florale și geometrice, iar lumina care pătrunde prin cele 260 de ferestre arcuite și cu vitralii amplifică această nuanță.
M-am descălțat, mi-am luat pantofii în mână și așa am rămas cu ei cât am stat acolo, pentru că distras de frumusețea și grandoarea locului nu am sesizat rafturile dedicate imediat lângă intrare. Am belit ochii în sus, direcție în care au rămas cât am stat la interior.
Toată agitația și zumzetul de afară au dispărut ca prin farmec, deși aglomerația stăruia la interior, cel puțin în zona turistică accesibilă. Am pășit pe covoarele groase și moi, desculț, și am privit la coloanele masive, la candelabrele suspendate care coborau foarte aproape de planul podelei, dar destul de sus încât să nu-i deranjeze pe eventualii baschetbaliști ce ar fi intrat acolo, la superbele decorațiuni care încântă pe oricine, din orice cultă religioasă ar face parte, lalele, garoafe și arabescuri în nuanțe de cobalt, turcoaz, albastru și de alb, de o finețe de nedescris.
De fiecare dată când intru într-o moschee, încântat de măiestria artiștilor musulmani, nu încetez să mă gândesc câtă sudoare a curs, cu câtă răbdare au lucrat, câți or fi fost, ca să creeze așa frumuseți. Fie că ești creștin, catolic, orthodox, budhist sau de orice altă religie non-musulmană, nu are cum să te lasa nepăsător o așa minune arhitecturală. Nu are cum.
În fața moscheii sunt trei vestigii istorice importante ale Istanbulului, rămase din vremurile celorlalte imperii care au sălășluit aici.
Coloana zidită, construită în timpul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec X d.HR) din blocuri de piatră. Se pare că a fost acoperită cu plăci de bronz și aur, furate în timpul cruciadei a IV-a (1202–1204). Convocate pentru recucerirea Ierusalimului, armatele cruciate nu au mai ajuns acolo ci au cucerit și jefuit Constantinopolul în 1204, fapte ce au dus la dizolvarea temporară a Imperiului Bizantin, după cum am aflat din cartea lui John Freely, Istanbul. Oraș Imperial.
Una dintre cărțile lui Umberto Eco, Baudolino, se desfășoară în acele timpuri, ale marelui jaf. De menționat că și Umberto Eco a vizitat Istanbulul, pentru a vedea cu ochii săi locurile în care se va desfășura acțiunea cărții sale.
Obeliscul lui Teodosie, este unul egiptean. A fost ridicat în Karnak de către faraonul Tutmes al III – lea (care a domnit cu un mileniu înainte) și adus la Constantinopol în anul 390 d.Hr. de împăratul Teodosie I. Baza sa este decorată cu basoreliefuri care îl înfățișează pe împărat și familia sa asistând la cursele de care din Hipodrom.
Coloana șerpilor, trei șerpi împletiți care simbolizează unitatea orașelor grecești. Origine în Grecia antică (secolul V î.Hr), a fost adusă de Constantin cel Mare în secolul IV d.Hr. și amplasată în centrul Hipodromului. Unul dintre multe alte monumente din tot imperiul, ce au fost mutate pentru a decora noua sa capitală.
Deși nu mai este întreagă rămâne la fel de impresionantă, mai ales dacă știi că bronzul din care este realizată a fost forjat din armele perșilor învinși în bătălia de la Plateea (479 î.Hr.). Doar un cap de șarpe mai există acum, se află expus la Muzeul Arheologic din Istanbul, adică la câțiva pași mai încolo.
Ce să mai, o piață-muzeu, încadrată de alte muzee, într-un oraș-muzeu.
La întoarcere nu am mai ratat Moscheea Hagia Sofia, unde la acel moment se intra pentru rugăciune. M-a ispitit cel necurat să intru pe acolo dar nu am cedat. O să o fac altădată, așa cum trebuie, cum este corect și pe-ndelete, ca să mă bucur pe deplin de ce o să văd acolo.
Cea mai mare biserică creștină din lume timp de 1000 de ani, până la Cucerire, a fost construită în anul 537d.Hr la cererea împăratului Iustinian I. După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mehmet al II-lea Fatih a transformat-o în moschee. În 1935, sub Atatürk, a devenit muzeu. Din 2020 este moschee activă, fiind totuși permis accesul turiștilor în afara orelor de rugăciune.
Impresionantă de la exterior, impresii de la interior cu o altă ocazie.
A treia zi în Istanbul
După un mic dejun copios după tradiții turcești duminicale, cu de toate practic, am pornit ghiftuiți către Turnul Galata.
Dar nu oricum, ci cu metroul care are numai o statie, lungă de 573 de metri, construit ca funicular în 1875 și care leagă cartierele Karaköy și Beyoğlu (Pera). Interesant că este al doilea sistem de transport urban subteran din lume, după Londra (1863) și înaintea Parisului (1900). Noul metrou, inaugurat în 1989, este cel mai scurt dintre toate cele șapte linii ale Istanbulului, dar poate că și cel mai fermecător dintre acestea.
Nu și cel mai spectaculos, acesta fiind cu siguranță Marmaray din 2013, linia metropolitană care leagă partea europeană de cea asiatică printr-un tunel sub Bosfor, la 60 de metri sub nivelul mării.
Ca un element inedit, nu toți istanbulezii au apreciat de la început acest proiect subteran. După cum mi-a explicat ghidul nostru doldora de cunoștințe, considerau că un musulman coboară sub pământ doar când se duce la cele veșnice, că dacă o iei pe acolo te paște ghinionul sau vreo boală și alte superstiții, de care nu ducem lipsă nici acum, în era tehnologiei și a informației.
Așa că, sub influența superstițiilor, mulți preferau să urce panta abruptă dintre Karaköy și Pera pe jos, pentru că mersul pe jos face piciorul frumos, culmea, zicală valabilă chiar și-n zilele noastre.
Actualul metrou, roșu, nu foarte lung, face cam în două minute distanța de parcurs. Așa că nu ai timp prea mult timp ca să te bucuri de o așa experiență. Dar a meritat, cu prisosință.
Ajunși la baza Turnului Galata, ne-am așezat frumușel la coadă și în numai 20 de minute, eram deja în liftul cu ecrane ce arată imagini istorice de jur-împrejur, ca un preambul al vederilor panoramice exterioare cu Istanbulul actual și de care te poți bucura de pe platforma în aer liber a acestuia.
Turnul Galata (Galata Kulesi), unul dintre cele mai emblematice monumente ale Istanbulului și pe care vi l-am arătat deja în mai multe istantanee, a fost construit în 1348 de către genovezi, într-o colonie separată de Constatinopol. Ca un fapt istoric, Galata a capitulat după cucerirea Constantinopolului.
Este situat în cartierul Galata, parte din Beyoğlu (Pera), în apropiere de strada Istiklal și Podul Galata. Practic, de la pod faci cam 15 minute pe jos până sus, la turn.
După excursia cu liftul, am mai urcat încă două etaje pe scări și imediat am dat buzna pe platforma rotundă din jurul turnului, cu superbe vederi panoramice asupra Istanbulului. Cel puțin cât vezi cu ochii din această parte a Istanbulului.
Ca să mă minunez, din nou, în Istanbul. Topkapi, Hagia Sofia și Moscheea Albastră, Podul Galata și Galataport, cu trei nave de croazieră andocate, Cornul de Aur, Bosforul și peste el malul asiatic, cu toate navele care mișunau aparent haotic, ba chiar și Marmaraua se vedea în depărtare, toate moscheile construite pe înălțimi, apeductul roman, cartierele din apropiere, cele din depărtare, zgârie-nori pe fundal, ți-am zis, vezi cât te duc ochii, e tot un spectacol, o panoramă.
Clar, Turnul Galata este unul dintre punctele de belvedere importante, care merită vizita oricărui turist.
Dacă nu trăgeau confrații de plimbare de mine, nu m-aș mai fi dat plecat de acolo. Aș fi zăbovit până la apus, ca să-l admir de acolo, de sus. Cred că e frumos. De răsărit nu poate fi vorba, pentru că se deschide la 8.30 de dimineață. Am văzut și o bucată din lanțul care proteja portul în perioada bizantină.
Turnul are și o legendă, ca a lui Icarus. Se pare că în secolul XVII, savantul Hezarfen Ahmet Çelebi ar fi zburat de pe turn până în cartierul Üsküdar, pe partea asiatică, cu ajutorul unor aripi construite manual. Poate de aceea și un mic muzeu al aviației turce este amenajat aici.
De la turn am plecat în sus către strada Istiklal, unde am dat, din nou, piept cu mulțimea. Furnicar în toată regula, vestitul tramvai roșu reușind, cumva, să se strecoare practic printre oameni.
Ghidul nostru, știind că-mi place opera fotografică a lui Ara Guller, m-a dus pe la Ara Kafe, cafeneaua acestuia. La interior sunt expuse câteva dintre lucrările artistului. Fenomenal m-am simțit acolo, într-un spațiu mic, intim, cu doar câteva fotografii pe pereți. Am vrut să mă întorc să beau măcar o cafea acolo, sau o bere, dar m-am pierdut printre străduțe și până am găsit-o din nou era deja prea târziu, întârziam la operă.
Cu scurte opriri pe la muzee, am bătut strada Istiklal dintr-un capăt în celălalt, de la Turnul Galata și până în Piața Taksim, ba chiar am luat la pas și străzile adiacente, strâmte și ticsite de cafenele, restaurante, baruri și berării, unele cu ditamai panourile cu Oktoberfest, nah de vezi întâmplare pentru amatorul de bere din mine. Oktoberfest în Istanbul… Bună idee.
=================================
Cam acestea sunt locurile prin care am umblat pe parcursul celor trei zile în Istanbul, în regim city-break să zicem, și obiectivele turistice și istorice care mi-au ieșit în cale.
Cu siguranță că nu am văzut nici măcar cât negrul de sub unghie dar promit să mă revanșez cu proxima ocazie. Sănătoși să fim.
Nah, că m-am jucat și cu inteligența artificială..
hailaplimbare.ro 