Astakos, un mic orășel în regiunea Etolia-Acarnania, cunoscut poate doar pentru că de aici pleacă nu știu ce feriboturi către nu știu ce insule, poate Kefalonia, la nu știu ce ore, a fost o adevărată revelație pentru noi. Pitoresc așezat la baza muntelui, într-un golfuleț pe malul estic al Mării Ionice, departe de orice atracție turistică cunoscută deși chiar el, în sinea lui, ar trebui să fie una.
Chiar nu am găsit pe internet multe informații turistice despre acesta și chiar mă miră, pentru că ar merita cu siguranță mai mult interes.
Astakos înseamnă homar în grecește, nu știu dacă numele vine de la renumitele fructe ale mării care-ți lasă gaură în bugetul vacanțier dacă-ți vine pofta să le comanzi la vreo tavernă sau de la vreun zeu sau vreun rege din antica sau mitologica istorie.
Mitologia amintește de ciclopi, care ar fi avut o peșteră pe muntele din apropiere, și de Odiseu, peste a cărui corabie au fost prăvălite stânci de pe munte, de către aceiași ciclopi. Aici era patria lor, a ciclopilor…
Frumos, dar nici pe hartă, nici în altă parte, nu am găsit informații cum și unde poate fi găsită această peșteră sau ruinele unui castel.
Mai aprofundez, pentru că ne vom mai întoarce acolo, cu siguranță. Între timp am găsit pe hartă atât castelul Dragamestos, construit în vremuri bizantine, cât și locația anticului Astakos, unde pot fi văzute ruinele templului lui Zeus.
Prima dată l-am văzut pe Astakos în drumul nostru dinspre Nafpaktos către Mytikas, după ce șoseaua s-a săturat să șerpuiască în pante și serpentine pe culmile muntoase prin care numai caprele obișnuiesc acum a se cățăra, aride și pe care în vremurile mitologice numai ciclopii își făceau veacul, și a coborât lin și lung în valea golfului, arăta superb, nu ne mai săturam privind-ul.
Dar nu ne-am oprit atunci, am revenit pentru că arăta atât de bine văzut de acolo din înălțimea muntelui, cu casele înșiruite pe malul mării azurii dar și pe în sus culmea muntelui, cu micuțul său port doldora de bărcuțe și vaporașe colorate. Și trebuia să vedem dacă ce se vede de departe arată și mai bine de aproape. Și nu am regretat, pentru că Astakos este un orășel cu adevărat fermecător, adevărat parfum grecesc pentru turiștii mereu în căutare de esențe noi și tari.
L-am găsit aproape adormit, liniștit, cu prea puțini turiști pe străzi dar nici localnicii nu prea s-au arătat cât ne-am perindat pe acolo. Liniștea aproape absolută era tulburată ici-când de câte o mașină fabricată în secolul trecut sau de vreo motocicletă la fel de bătrână, ce treceau grăbite pe străduțele sale goale, aranjate geometric pe sistem american.
Tavernele, la fel, goale și acestea, chelnerii se uitau cu interes la noi că poate poate ne așezăm la vreuna dintre mese, deh, singurii necunoscuți la acea oră în orășelul lor, prin portul lor.
Urma să mâncăm în Mytikas, la deja taverna noastră favorită O Faros, dar parcă ar fi mers o înghețată, pe care nu am găsit-o pentru că aproape toate cafenelele erau închise, cel puțin așa păreau. Cine știe, poate că viața în micuțul orășel începe mai spre seară, așa cum se întâmplă în mai toată Grecia, când parcă la un semn se dă chemarea la taverne și acestea se ticsesc de greci și de turiști, iar tu te miri de unde au apărut atâția oameni așa deodată când numai cu câteva zeci de minute umblai nestingherit și aproape singur.
Nu se dăduse încă chemarea de seară în Astakos iar aparenta apatie a la grec a fost tocmai ce trebuie pentru a putea colinda nestigheriți micuțul port pitoresc, cu bărcuțe pescărești la odihnă după o dimineață în care și-au făcut treaba, majoritatea și ele parcă atât de vechi încât nici căpitanii lor nu mai au idee când au fost construite, străduțele strâmte și aleile pietruite care urcă șerpuind către munte, cu case din piatră în stil neo-clasic și curțile pline de flori, unele care au prins aniversarea de centenar…
… la pas ușor, fără grabă, pentru a-i savura cu toate simțurile, prin toți porii, parfumul delicat de orășel port autentic grecesc.
Câteva imagini cu parfum grecesc, în continuare.
Astakos, așteaptă-ne, ne vom revedea…
hailaplimbare.ro 