Aflat la un restaurant chinezesc cu niște prieteni, de la masa vecină l-am auzit fără să vreau pe un domn întrebându-i pe comesenii săi ce fac vineri pe 24 ianuarie, zi liberă de Mica Unire. Că el ar vrea să meargă prin Bulgaria pe la Veliko în weekend.
Și am prins ideea din aer cum s-ar zice, dacă am da și noi o fugă prin Bulgaria? Că doar nu ne-am mai plimbat pe acolo de ani buni. Nu, nu la Veliko, prin care am fost de atâtea ori, singuri, cu familia sau cu prietenii, ci un pic mai departe, către Munții Rodopi unde sunt atâtea locuri frumoase și interesante, obiective turistice dar și istorice de vizitat, multe dintre acestea datând de pe vremea tracilor. Cetăți, locuri de cult, morminte și multe altele.
Am pus o întrebare la rândul meu doamnei care, m-am și mirat, a acceptat imediat. Așa că, doar cu două zile înaintea plecării am început să fac planurile, așa cum o fac înaintea oricărei vacanțe, chiar și a unei mici escapade de genul acesta.
Zona Rodopilor era de ceva timp în planurile mele, cu foarte multe atracții turistice pe care le-am însemnat pe Google Maps cu stegulețele verzi, Want To Go. Multe dintre acestea istorice și arheologice, din timpuri medievale sau chiar de pe vremea anticilor traci, puse în valoare după anii 2000.
Pentru că pe vremea comuniștilor mai tot ceea ce s-a dezgropat în Bulgaria a fost valorificat spre foloasele puterii de atunci, fata lui Jitkov ocupându-se de înstrăinarea patrimoniului tracic. După cum am aflat din cartea „Frontiera” a autoarei Kapka Kassabova, o mărturie asupra locurilor dar mai ales a oamenilor care au trăit și care își duc în continuare traiul la granița dintre cele trei țări – Bulgaria, Grecia și Turcia. O istorie tumultoasă, aprigă, din timpuri străvechi și până de curând, în timpurile noastre, actuale, pe care noi ăștia mai trecuți de o anumită vârstă încă le avem vii în memorie.
Stegulețele verzi de pe Google Maps adunate după ceva ore de cercetare online, de hoinărit atât pe hartă cât și pe site-urile de specialitate, reprezintă obiective turistice, istorice, muzee, sate idilice, stațiuni montane, o vară întreagă am putea colinda pe acolo și nu ne-am plictisi. Pentru că nu la puține dintre acestea, cel puțin unele ce sunt poziționate în inima munților, trebuie să urci, să dai din picioare, să faci efort, adevărate drumeții. Ceea ce nouă ne vine ca o mânușă.
Dar la final de ianuarie nu se pune problema drumețiilor montane, așa că am ales atracțiile care puteau fi accesate cât mai ușor, cu mașina, în partea estică a Munților Rodopi. Pentru ca spre vestul acestora să ne concentrăm mai pe căldură, poate la vreun final de primăvară, pentru a putea lua la pas și cărările montane spre vechile locuri de cult tracice.
Am decis să stăm două nopți la un hotel în Haskovo, într-un oraș, pentru că se înserează destul de repede în această perioadă și după lăsarea întunericului nu prea mai avem ce face prin inima munților. Așa măcar am luat un pic pulsul vieții unui oraș de provincie bulgăresc.
Cam 350 de kilometri de condus până în Haskovo, 5 ore ca timp, normal, în funcție de trafic. Cum acum granița este deschisă, Schengen baby!!! , am trecut imediat în Bulgaria pe la Giurgiu, iar pe la orele 12.30 eram deja la Perperikon, cam la o oră de condus spre sud de Haskovo.
Perperikon, supranumit și Machu Picchu-ul Balcanilor, un sit istoric din vremuri antice pe care-l aveam în plan de ceva ani și pe care iată că acum am avut norocul să-l văd cu proprii mei ochi.
Practic, complexul arheologic medieval Perperikon este unul dintre cele mai vechi structuri megalitice monumentale sculptate aproape în întregime în stâncă, fiind poziționat pe un deal cu o înălțime maximă de 470 de metri și care domină panorama văii râului Perpereshka, sau Perpereșca în română, fiind de altfel una dintre cele mai populare destinații turistice din Bulgaria.
Aici au fost găsite artefacte ce datează din neolitic și epoca bronzului dar cele mai recente cercetări arheologice datează activități religioase în secolul al V-lea î.Hr. Un loc în care s-ar fi aflat templul lui Dionisos și despre care legendele grăiesc că aici s-au făcut două profeții legate de ascensiunea lui Alexandru Macedon și a lui Iulius Cezar.
Oraș sfânt pe vremea tracilor, aici ar fi fost o cetate regală, cu ziduri fortificate, palate și suburbii, precum și loc sacru de cult pentru ritualuri și sacrificii religioase. Cucerit de romani, care au venit la rândul lor cu propria religie și propriul templu, pentru ca apoi goții să-l distrugă în 378 d.Hr. Prin secolul al V-lea d.Hr. a devenit un centru episcopal, apoi regional timp în care a văzut multe bătălii sau lupte între bulgari și bizantini. Pentru ca la sfârșitul secolului al XIV-lea să fie iar distrus de către turcii otomani.
Uitat timp de sute de ani, a fost adus la lumină începând cu anii 2000, excavările arhelogice fiind în desfășurare și acum. Am înțeles că multe dintre artefactele găsite aici pot fi văzute în Muzeul de Istorie din Kardjali, aflat la numai 20km distanță.
Parcare generoasă la intrarea în complexul arheologic, parcă 8 leva de persoană intrarea. Am luat-o ușor la pas consultând totuși panourile indicatoare în care este prezentat scopul ruinele fostelor clădiri pe lângă care am trecut. Ruine ale bisericilor, ale rezervoarelor de apă, ale palatului și altarului acestuia, ale templului cavalerului trac, ale acropolei, până la cel din urmă turn, încă în picioare, de parcă încă nu și-a terminat socotelile cu lumea asta și la fel de statornic își face datoria de străjer al cetății.
Pe alei pavate, cu treceri, pasarele și scări printre ruine, chiar și cu puncte de belvedere pentru admirarea peisajelor din zare, plus băncuțe pe care îți poți trage sufletul la nevoie. Foarte bine organizat complexul muzeal, impecabil aș menționa.
Soare, zi calendaristică de iarnă, practic un început de primăvară, nici prea cald dar nici prea frig, dar totuși îmbrăcați un pic cam gros am transpirat instant după vreo câteva zeci de metri de mers la deal.
Voiam să văd mozaicul cavalerului trac dar nu mai este acolo sau a fost acoperit pentru a fi protejat. Habar nu am.
Însă a fost o plimbare chiar plăcută, printre ruinele unor locuri încărcate de istorie și unde generații au trăit, au muncit, s-au închinat la zei, au luptat, au murit, din antichitate și până în timpurile medievale. Un loc cum rar ți-e dat să vezi, nu doar în Balcani, ci în toată lumea.
Cert este că un tur ghidat ar fi fost ceea ce trebuie. Chiar am fost întrebați la poartă dacă parlim pe germană dar răspunsul nostru a fost negativ. English? No english. Poate în sezon estival stau altfel lucrurile pe acolo. Așa că ne-am mulțumit să ne informăm de pe panouri.
Dimineața devreme am plecat din Haskovo către Orlovi Skali, Stânca Vulturului, unde se află un loc de cult străvechi, cum altfel decât al tracilor. Cel puțin așa se crede, pentru că exact ce se întâmpla aici, ce făceau anticii traci aici, habar nu are nimeni. Doar se dă cu presupusul, că ar fi fost un loc de cult, că în firidele tăiate exact în stâncă (peste 100 din câte am înțeles), de parcă s-ar fi folosit de șubler, s-ar fi păstrat urne funerare, practic misterul încă planează peste aceste locuri.
Cert este că o plimbare către Orlovi Skale merită cu prisosință, nu este nici grea din punct de vedere fizic, 10 minute de la intrare pe o cărare amenajată. Locul este minunat, spectaculos, cum nu am mai văzut niciodată.
Se află lângă orășelul Ardino la care am ajuns pe o șosea impecabilă, de munte, cu serpentine, care șerpuiește preponderent prin pădure și printre satele turcești, atemporale parcă, dar sărăcăcioase, jigărite, cu mult prea multe case din piatră în faze avansate de degradare. Contrast total între obiectivele turistice, extrem de bine puse la punct, și sătucele parcă uitate de timp prin care treci ca să ajungi la ele.
Iar din șoseaua principală am mai urcat vreo 2 kilometri cu mașina pe un drum asfaltat strâmt, de o singură bandă, până la micuța parcare unde abia încap trei mașini (și sunt generos cu privire la acest spațiu).
Orlovi Skali, Stânca Vulturilor, este situată la o altitudine de 762m iar ea însăși are o înălțime de aproximativ 25 de metri față de terenul înconjurător. Așa că vă dați seama că șoseaua are niște pante accentuate, ba chiar și niște curbe destul de strânse. Dacă nu vă descurcați pe astfel de drumeaguri, puteți lăsa mașina mai jos și face apoi o adevărată drumeție până sus. Dacă este cald, apa nu ar trebui să vă lipsească din desage.
5 leva intrarea de persoană, atenție, numai cash. După cum am spus, după ce am achitat biletele am intrat prin grilajul de acces, unul ca la stadion, am mers 10 minute până la vestita stâncă tracică. Mai se face o cărare către stânga dar nu am avut curiozitatea să o parcurgem, nu am mers acolo ca să facem drumeții mai lungi pe munte. Poate o altă dată.
Fascinant loc… Oare ce naiba făceau aici tracii sau înaintașii lor? Ce puneau în firidele alea? De ce le-au tăiat în stâncă? Nu se știe exact, istoricii și arheologii doar își dau cu presupusul. Adevărul doar ea, stânca vulturilor, îl cunoaște și îl va ține secret pentru totdeauna. Sau, dacă ar putea vorbi…
Am dat roată stâncii privind-o pe toate părțile, fără grabă, dar cred că mai mult de o oră nu am stat acolo. Există și o măsuță sub un umbrar, unde poți face un picnic, de ce nu, sau mai degrabă unde te poți adăposti de ploaie. Nu a fost cazul nostru, am avut parte de vreme superbă tot weekend-ul petrecut în Bulgaria. Deși final de ianuarie, vremea a fost parcă de toamnă târzie sau de primăvară timpurie. Iar la București ploua cu spume, după cum ne țineau la curent rudele…
Domnul de la poartă ne-a sugerat să mergem și la Podul Dracului de peste râul Arda, la numai 10km distanță. Și, deși nu-l aveam în plan, am zis să-i dăm o șansă.
Am condus pe o șosea, parcă nu la fel de îngustă dar cu multe porțiuni de zăpadă și gheață în zonele în care soarele încă nu pătrunsese.
Acolo parcare mai generoasă, acces tot 5 Leva de persoană, tot printr-o poartă cu grilaj se intră. Există și o tiroliană peste râu, destule terase-restaurant, acum închise dar pesemne că e colcăială de turiști în anotimpul estival. Și nu mă miră, pentru că este un loc chiar frumos.
Canion cum privești la stânga, canion cum privești la dreapta, cărări pe munte, iubitorii de natură se vor simți în largul lor în astfel de locuri.
Podul are o lungime de 56 de metri, o lățime de 3.5 metri și trei arcade, cea din centru având 11.50 metri înălțime.
De ce este supranumit Podul Dracului? Al Șeitanului pe turcește. Păi legendele spun că podul este cel mai periculos loc din Munții Rodopi după lăsarea întunericului. Cică urma piciorului dracului este vizibilă pe stâncile din apropiere iar în zilele însorite reflexia încornoratului ar putea fi zărită pe firul apei. Noi am fost feriți de așa apariții monstruoase, nici pe întuneric n-am fost acolo, nici la apele râului n-am privit cu prea mare atenție…
Mai la concret, podul care face trecerea peste apele râului Arda se află pe drumul care făcea legătura între partea nordică a ținutului tracic și Marea Egee, fiind construit atunci de romani. Iar în forma sa actuală a fost reconstruit peste ruinele podului roman în anul 1518, la ordinele vreunui pașă turc bănuiesc.
După ce ne-am dus și ne-am întors pe podul încă înzăpezit, am plecat către un punct de belvedere faimos al Rodopilor de est, numit Potcoava râului Arda. Către acest punct turistic șoseaua nu mai este la fel de bună, ba zic că mai are puțin și se strică de tot. Mă rog, am condus pe șosele și mai proaste.
Dar peisajele de acolo au meritat tot efortul. Magic loc, panorame superbe. Le-am privit în tihnă, ne-am încărcat cu energia acestui tablou pictat de mama natură, am stat pe băncuțe într-un foișor privind cu nesaț către culmile împădurite ale Rodopilor și la incredibilul albastru al râului Arda.
Pe hartă mi-a mai apărut o atracție, anume un pod suspendat, tot peste râul Arda, unde speram să găsim vreo cârciumă la care să degustăm ceva tradițional. Așa că am mai condus încă câțiva kilometri până într-un fund de sat, partea finală a drumului fiind pe o uliță strâmtă, mărginită de garduri din piatră de munte, până pe o pajiște unde pășteau turmele de oițe.
Cârciumă n-am găsit, ne-am hrănit doar sufletește, cu frumoasele peisaje…
Adevărat peisaj rural bulgăresc de Rodopi. Normal, cu moscheea parte integrantă în orice sătuc din acea zonă, pentru că biserici am văzut doar în orașele mari.
De acolo, de sus, din fundul satului, am zărit nu foarte departe podul suspendat. Maxim 200 de metri diferență de nivel, poate exagerez un pic, dar 100 de metri tot au fost, așa că am hotărât să coborâm până la el. Mai ne dezmorțeam și noi puțin picioarele. Îmi era teamă de buclucașul de genunchi care încă nu și-a revenit după escapada noastră tatraneză, cred că mă paște vizita la ortoped cât de curând dacă tot nu mă lasă. Dar s-a descurcat și m-a adus cu bine înapoi.
Pescarii profesioniști sau amatori, cu bărcuțe sau direct de pe podul suspendat își vedeau de treabă. Ba chiar am auzit și un foc de armă răsunând ca un ecou între pereții largului canion prin care curge râul.
Eh, mai mult de 40 de minute dus-întors nu ne-a luat, și asta pentru că am privit la frumoasele peisaje mai mult decât am mers.
Clar, vara merge și de o plajă pe pajiștile alea, ba nu m-ar mira să se facă și baie în apele râului…
========================================
Și cam acestea au fost escapadele noastre prin locurile frumoase și pe la atracțiile turistice din acea zonă. Aș mai fi vrut să ajungem și la Stonehenge-ul balcanilor, un cromlech de pe vremea tracilor, sau pe la vreo două morminte tracice dar ziua a fost prea scurtă, deh, încă iarnă.
Ba chiar duminica, pe drumul de întoarcere către țară, ne-am oprit și la mormântul tracic de la Alexandrovo. La care nu am putut intra pentru că nu aveam destul cash ca să plătim accesul (sincer să fiu, l-am cheltuit mai pe tot cu o seară înainte, când am văzut cât de ieftine sunt țigările în Bulgaria… ).
Atenție, cash-ul e sfânt în Bulgaria, nu oriunde se poate plăti cu cardul. Personal m-a cam mirat lipsa POS-ului la un obiectiv turistic atât de bine amenajat, cu fonduri japoneze din câte am constatat. Poate că doamna de acolo nu avea acces la POS sau poate că nu știa să-l folosească. Sau…
În orice caz, eram în mijlocul pustietății, niciun bancomat prin preajmă, iar pentru a face înca 20km înapoi în Hakovo nu se punea problema… Am renunțat, vom fi mai atenți data viitoare să avem cash destul în portofele.
Serile le-am petrecut în orașul Haskovo. În primul rând am mers să servim ceva de-ale gurii, pe cât de tradiționat posibil, că după atâta plimbare ți se mai face și foame.
În prima seară am nimerit la restaurantul Grosh, unde am ales meniul tradițional turcesc. Eu o porție de miel la cuptor cu orez și năut, doamna ceva pe bază de carne de vită, excelente ambele. Dar desertul, vai Doamne, desertul… Kunefe și Katmer, primul un fel de tartă din brânză turcească și cataif, al doilea un fel de baclava cu fistic într-o formă subțire de merdenea. Nu cred că mai este cazul să vă spun că au fost delicioase, ambele.
Iar atmosfera chiar drăguță, servirea ireproșabilă, chiar extrem de rapidă. Pe de altă parte, eram și singurii clienți la acea oră.
A doua seară am ales restaurantul number one pe Tripadvisor în Haskovo și în top 50 din Bulgaria, Alanfragite. Culmea, nu a fost deloc scump, ba chiar cu prețuri rezonabile. La ambele restaurante, în trei persoane, am cheltuit cam 100 de leva, adică vreo 260 de lei.
Atmosfera chiar deosebită, fiind amenajat într-un conac tradițional bulgăresc construit pe la 1850. Mâncarea foarte bună, chiar am degustat una dintre cele mai bune porții de vită la grătar de până acum. Medium rare, ca la carte, fragedă, se topea în gură nu alta.
Iar în fiecare seară ne-am plimbat prin centrul orașului, între restaurantele amintite mai sus și Hotelul Retro, la care am fost cazați. Cam 250 de lei pe noapte cu mic dejun, condiții excelente, loc de parcare pentru mașină, drăguț, personal extrem de serviabil. Au și un restaurant mai de fițe, plin ochi seara, însă meniul mi-a părut prea fancy pentru gusturile noastre așa că am preferat să căutăm ceva mai tradițional.
Ar mai fi fost vreo trei muzee amenajate tot în conace tradiționale bulgărești dar le-am lăsat pentru o dată viitoare, ca să mai avem motive de trecere pe acolo.
La pas pe străduțele pietonale unde am văzut și vechiul turn cu ceas al orașului, construit pe la 1800 și ceva, demolat în 1913 și reconstruit în 2013, deci e ca nou acum. Apoi am urcat până la statuia Fecioarei Maria cu Pruncul, cea mai înaltă astfel de reprezentare în piatră din lume. Impresionant, nu? 32.8 metri înălțime, înregistrată în Cartea Recordurilor Guinness. La interior se află și o mică capelă sau bisericuță, închisă când am cutreierat noi pe acolo.
La numai câțiva metri de statuia Fecioarei Maria se află și turnul cu clopot, tot vreo 30 de metri înălțime. La care am impresia că se poate urca până sus, nu noaptea, desigur.
Tot acolo, din parcul Yamacha unde se află și statuia Fecioarei, panorama orașului se dezvăluie în toată splendoarea sa.
Nu știu de ce, dar am avut o senzație de atmosferă brăileană aici în Haskovo. Poate din cauza asemănării izbitoare între centrele lor pietonale? Poate datorită lipsei acute a prezenței trecătorilor, adică a străduțelor aproape pustii? M-am simțit ca la Brăila…
Apropo, ați mai văzut până acum o albie de râu pavată?
=================================
Și cam aceasta a fost aventura noastră de weekend în Bulgaria la final de ianuarie. Scurtă dar intensă, cu multe locuri istorice dar și cu peisaje frumoase, de vis chiar.
Cert este că ne-a făcut poftă să revenim cât de curând în Rodopi, pentru a vedea și celelalte atracții turistice marcate cu stegulețul verde, pentru că mai sunt o groază de văzut și de admirat.
hailaplimbare.ro 