Așa cum am sugerat în articolele anterioare dedicate experienței din Istanbul, aici nu vizitezi obiective turistice ci le deguști, una după alta, după alta, până te saturi, sau nu. La mic dejun, prânz și cină, ba și cu mizilicuri între acestea.
Lăsând deoparte parabolele culinare asociate între mâncare și obiectivele turistice, Istanbulul reprezintă și o destinație culinară, un oraș care-i poate răsfăța pe toți pofticioșii cu o bucătărie diversă și pe placul oricui.
Vorbeam cu o turcoaică și mi-a spus că dacă un turist pleacă cu câteva kilograme în plus dintr-o vacanță în Turcia, asta înseamnă că au făcut lucrurile așa cum trebuie. Și mai au o vorbă turcii – „un oaspete este un mesager al lui Dumnezeu”, așa că îl tratează și îl cinstesc cum știu ei mai bine. Și, din câte am văzut și am aflat, chiar și de la prieteni, ospitalitate ca-n Turcia mai rar în lumea asta mare. Mi-a confirmat și ghidul nostru, când mi-a spus că turiștii sunt considerați oaspeți în Turcia. Iar românii, în plus, komșu, adică vecini.
Mai e o vorbă la noi care spune că dragostea trece prin stomac. Atunci Istanbulul este, fără urme de îndoială, orașul stomacului și sufletului meu. Îl admir pentru toată măreția și grandoarea sa, pentru istoria sa trimilenară și pentru toată moștenirea lăsată urma sa, pentru tot ceea ce pune pe tavă din punct de vedere turistic, istoric și cultural, dar și pentru ceea ce așterne pe masă călătorului pofticios.
Aici fiecare colț de stradă, fiecare ungher de cartier, fiecare piață sau piațetă, fiecare pod, fiecare pasaj subteran pare să aibă propria aromă, propriul miros care te învăluie suav și dulce, sau agresiv și fără să-ți lase vreo șansă de scăpare tentațiilor.
Și cum să reziști? Istanbulul are un număr aparent infinit de gherete, taverne tradiționale, meyhane, cârciumi, restaurante, baclaverii și cofetării, pare a fi un bufet nesfârșit care se întinde peste două continente și care îți provoacă simțurile olfactive la fiecare colț, în fiecare cartier, pe fiecare străduță.
Mai gustă și din asta!
Sincer să fiu, sunt într-o permanentă luptă cu kilogramele, tocmai din cauză că sunt un pofticios fără măsură. Dar nu sunt de fier, nu sunt un om fără de suflet, știam unde merg, în raiul baclavalelor, al peștelui fript vândut direct din bărcile pescarilor sau la orice colț de stradă, al meze-urilor reci, aperitivele turcești, al meze-urilor calde, așa că am decis să las dieta acasă. Ce o fi, o fi…
Istanbulul este un oraș în care este imposibil să ții dietă.
Iar dacă dorești să schimbi tarabele și meyhanele pe un local mai deosebit, cu fețe de masă albe și bucate cu plating artistic ca la Masterchef, Istanbulul nu te va dezamăgi, ba din contră. Are și o scenă gastronomică rafinată, pe malul Bosforului fiind destule restaurante care combină armonios tradiția cu fine dining-ul modern, la pachet cu view-uri panoramice.
Practic, din punct de vedere culinar sau pur și simplu al astâmpărării foamei, Istanbulul se adresează oricărui tip de călător, cu buget mai mic sau mai generos.
Dacă vii aici și închiriezi un apartament, dorind să te gospodărești singur, poți cumpăra cele trebuincioase la prețuri foarte bune din câte am observat, ba chiar mai convenabile decât la noi. Și am văzut asta în buricul târgului, zonă turistică, îmi închipui că prețurile pot fi și mai atrăgătoare la două-trei stații de metrou distanță.
Dacă ți-e un pic fomică, sau doar poftă, peste tot găsești vestitele tarabe roșii, care vând simit, covrigul auriu cu susan, la un preț de aproximativ 2.2 Lei, crocant la exterior și moale la interior.
Cu o istorie de peste 500 de ani, simit-ul vândut de simitigii a devenit popular în Istanbul încă din secolul XVII. Așa cum pretzelul este important pentru nemți, covrigul de Buzău la noi, așa și simit-ul este un simbol al mâncării de stradă turcești, împreună cu ceaiul negru, castanele coapte dar și porumbul copt.
Pentru că, la același gen de tarabe roșii, dar nu laolaltă, porumbul copt este la putere și destul de apreciat, atât de localnici cât și de turiști, cam 6 Lei exemplarul proaspăt copt.
Dacă te gospodărești singur, ai de unde te aproviziona pentru micul dejun, din câte ți-am spus. De asemenea, dacă stai la un hotel cu mic dejun inclus, îți poți asigura energia necesară unei zile de hălăduială pe străzile Istanbulului, măcar până când îți face cu ochiul vreo meyhana cu cotlete de berbecuț, vreun kebap sau vreo pidă (și aceasta cu origini străvechi otomane și tot felul de umpluturi, după preferințe). Până la urmă, o pidă cu un ayran, umple ghiozdanul la nevoie.
Dar recomand și experiența unui mic dejun tipic turcesc, kahvaltı, înainte de cafea înseamnă, pe care locuitorii îl iau în special duminica sau în zilele de sărbătoare.
Mic dejun mai bogat ca acesta, nu cred să fi văzut vreodată. Ouă ochiuri, menemen, omletă tradițională turcească cu roșii și condimente, varietate de brânzeturi și mezeluri, măsline, pâine caldă și crocantă, simit, crochete cu brânză, miere cu caimac, dulceață de piersici confiate, cremă de ciocolată, salam prăjit, brânză pe grătar, cartofi prăjiți, legume proaspăt tăiate… de lângă care nu au lipsit ceaiul într-un pahar cu formă de lalea și cafeaua turcească.
Delicios mic dejun de care am avut parte la Galaktos, pe strada Perșembe Pazari. Prețul unei astfel de experiențe culinare poate varia, în funcție de tipul locantei și localizarea acesteia.
Iar dacă te apucă setea prin oraș și ai poftă de un suc natural proaspăt, nu va trebui să cauți prea mult o „sucărie”. Cu sucuri proaspte și răcoritoare din rodie, portocale, ba chiar și din morcovi sau mere.
De un prânz foarte bun ne-am bucurat și în cadrul restaurantului din Istanbul Modern. Meze-uri calde, salate, un file de pește proaspăt excelent dar și o prăjitură cu o compoziție extrem de familiară și care mi-a adus aminte de copilărie. Prăjitura era de fapt un griș cu lapte și cu dulceață.
Cireașa cireșei de pe tort a fost cu siguranță experiența culinară în cadrul restaurantului Octo din cadrul JW Marriot, cu view panoramic asupra orașului luminilor, peste Bosfor și Cornul de Aur.
Bucate tradiționale, reinterpretate într-un stil modern.
Meze-uri calde, sicak meze cred se numesc în limba turcă, un fel de colțunași umpluți cu carne, peste o porție sănătoasă de iaurt, paste tradiționale turcești, cum le făcea bunica sau cum le gătesc bunicile și acum în Turcia, cu caimac și iaurt din belșug, ca un dans între Italia și Anatolia, tapsi manti cred că le zice, salată ca la Istanbul din roșii dezgolite, ceapă roșie, peste care s-a turnat un sos Koruk, fresh, obținut din struguri necopți, rafinat și plin de savoare…
… o coastă de vită gătită nu mai puțin de 16 ore peste un pat de garnitură dintr-un fel de arpacaș din grâu, cum la noi n-am mâncat niciodată, pentru că asociem în general cu dulce acest ingredient…
… iar la final revani, un desert tradițional din griș, însiropat, cu frișcă și un gust ca o lumină …gustativă.
N-am vrut vin, n-am vrut bere, am dorit să gust renumitul raki turcesc cu anason, de altfel tărie destul de răspândită pe toate țărmurile Mediteranei. Fără apă, ca să nu-i alterez tăria și gustul. A mers la fix…
Turcii au o vorbă, „Tatlı yiyelim, tatlı konuşalım.”. Adică „hai să mâncăm dulce și să vorbim și mai dulce”. Frumoasă expresie…
Iar din perspectiva personală, cireașa de pe tort în Istanbul, este reprezentată de baclavale și de toate derivatele acestora. Iar acest oraș este raiul baclavalelor pentru orice pofticios care rezonează cu mine.
Desertul meu preferat, fistic, alune sau nuci, zeci de straturi de foitaj mai subțire ca mătasea (40 se pare), inundate în sirop de zahăr, unt topit, zeamă de lămâie și orice altceva îi poate da gustul divin.
Cândva desert imperial, acum pentru gura oricărui muritor pofticios. Par example, pe timpul lui Suleiman Magnificul era considerat un desert simbol al rafinamentului culinar.
Din câte știam, în bucătăria turcească tradițională se mai folosește și mierea. Numai că, aceasta poate suprima gustul și aromelele celorlalte ingrediente, așa că baclavagii preferă să folosească siropul din zahăr cu lămâie.
Normal că am plecat de la București cu o poftă de baclavale de la pământ și până la cer iar Istanbulul nu m-a dezamăgit. Peste tot baclaverii, cu desertul meu preferat în zeci de combinații, cu fistic, nucă, alune, ba chiar și cu ciocolată sau, doamne ferește, cu ingrediente predominant vegane.
Aș fi gustat din fiecare soi, din fiecare rețetă, din fiecare baclaverie în parte dar, limitările fizice nu mi-au permis, în ciuda poftelor. Nu am fost chiar spaima baclaveriilor și a baclavagiilor dar cu glicemia crescută tot m-am întors la București.
Am gustat și degustat diverse variante cu fistic sau cu nucă, la vestitele Gulluoglu, Hafiz Mustafa, la Șef Baklavari Gaziantep, parfumate, proaspete, excelente, delicioase, curcubeu pe cerul gurii, am fost tot un zâmbet de la prima linguriță și până la ultimele firimituri din farfurie, îmi venea să o ling nu alta, dar mi-a fost rușine.
A fost nostim la Hafiz Mustafa, unde mi-a făcut cu ochiul un fel de kataif cu mult fistic la interior, ca un fel de plăcintă cu brânză de-a noastră, doar că în loc de foi sunt două straturi grosuțe de kataif, iar în loc de brânză… bucățele de fistic. L-am rugat pe vânzător să îmi dea plăcințica într-o hârtie, să o mănânc pe drum, omul a înțeles „to go”, mi-a ambalat-o frumos ca pe o bijuterie inestimabilă într-o cutiuță roșie și mi-a dat drumul pe ușă.
Ghici cine mânca cu degețelele minunea de kataif pe o bancă în părculețul de lângă Moscheea Yeni? Și cine se lingea apoi de zor pe aceleași improvizate tacâmuri lipicioase? Nu am regretat nici măcar o clipită…. și aș mai face-o din nou dacă n-aș avea o linguriță la dispoziție.
Cert este ca am degustat baklavale atât dimineața, acompaniate de o cafea turcească, la amiază în timpul preumblărilor mele dar și seara, la miezul nopții, de poftă.
Prețurile nu sunt mici, ba din contră, dar merită fiecare leuț cheltuit. Interesant este faptul că în mai toate poți comanda selecții cântărite la kilogram, ambalate în cutii speciale metalice pentru transport, chiar și pe avion. Ceea ce am și făcut, pentru a se bucura și familionul de gustul absolut al baklavalelor din Istanbul.
De menționat că dacă te depărtezi de zonele mega-turistice, prețurile acestor adevărate delicatese turcești scad.
Unde poți degusta cea mai bună baklava? I-am întrebat pe mai mulți localnici, același răspuns – depinde ce preferi, ce gust îți încântă papilele gustative. Sincer să fiu, mi-au plăcut toate baklavalele pe care le-am mâncat în Istanbul, toate au fost savuroase. Așa că nu pot nominaliza un local anume unde se mânâncă cea mai bună baklava din Istanbul.
Un singur regret am. În urmă cu mulți ani, pe vechiul aeroport al Istanbulului, în zonele duty-free erau tăvi peste tăvi de turkish delight, din toate soiurile, neamurile și rețetele posibile, din care am gustat atunci până m-am săturat. Pe noul aeroport a dispărut complet acest bun obicei cândva tipic istanbulez iar prețurile cutiilor cu bunătăți sunt duble, ba chiar triple față de ce am văzut în oraș.
Așa că, dacă dorești să te întorci acasă cu ceva dulciuri, nu pune bază în duty-free-urile din aeroport, prețurile sunt exorbitante din punctul meu de vedere, chiar i-am reproșat unuia la o casă care voia să-mi vândă suplimentar niște cafea. Mi-a dat dreptate.
===================
Ca o concluze de final, Istanbulul este un oraș pe care nu îl vizitezi doar cu privirea, ci cu toate simțurile, ochii văd, nasul miroase, sufletul cere, te ispitește, te face să spui “gata, nu mai pot”… și totuși mai iei o îmbucătură, și încă una dacă mai este loc, de gust…
Pentru un pofticios, este raiul pe pământ, unde aventura culinară începe pe stradă, continuă la taverne și se termină la restaurante cu vedere panoramică asupra Bosforului și a Cornului de Aur. O aventură culinară cu de toate, pentru toți.
A fost bine la Istanbul.
hailaplimbare.ro 