În weekend-urile de vară încercăm să evadăm pe cărări de munte măcar pentru o zi dintre betoanele cenușii ale orașului, în general pe trasee la care ajungem în cel mult trei ore de condus din București. Așa că Bucegii, Piatra Craiului, Ciucașul sau Iezer Păpușa ne sunt cel mai la îndemână. Ne-am dori să mergem și prin Parâng sau Făgăraș, dar vom lăsa traseele de acolo pentru vacanțele în care ne vom permite să ne cazăm prin zonă pentru două-trei zile.
Oricum mai sunt o mulțime de trasee în munții amintiți anterior pe care încă nu le-am luat la pas. Pe de altă parte, același traseu poate oferi o experiență total diferită cu fiecare ocazie, chiar dacă-l faci de mai multe ori, chiar dacă știi toate atracțiile sale turistice sau naturale. Fie că te afli într-o altă companie, fie că este altă o cu totul altă vreme, alte condiții meteo, alt anotimp, același traseu oferă cu totul alte și alte perspective de fiecare dată.
Cum n-am mai fost de ceva timp în Piatra Craiului am ales să facem un traseu în proximitatea crestei sale sudice, unul pe care n-am mai fost niciodată până acum. De la Cabana Brustureț, către Vf. Pietricica (1764m), eventual dacă mai putem să o luăm către Șaua Funduri și înapoi la Brustureț prin Poiana Funduri.
Din ce citisem pe internet este un traseu destul de accesibil pentru noi, nu foarte dificil din punct de vedere fizic, nici foarte periculos, cărarea crestei sudice din această zonă fiind destul de prietenoasă pentru că nu este amplasată chiar pe muchie pe lângă abrupturi.
Doar că realitatea din teren nu coincide cu ceea ce scrie pe internet, pentru că multe dintre articole sunt scrise de munțomani cu o condiție fizică superioară, astfel că timpii de parcurs pentru un astfel de traseu pot fi cu mult mai mari în cazul unor persoane trecute de multișor de prima tinerețe, cum suntem noi. Și pentru care atât urcarea cât și coborârea pot fi dificile la nivel fizic, așa că viteza de deplasare va fi cu totul alta. Aceeași idee și dacă sunt copii mici în grup.
Plecați dis-de-dimineață din București, am ajuns lângă cabana Brustureț și am plecat pe traseu cam în jurul orei 9 de dimineață (marcaj triunghi albastru), prima parte a traseului, până la cabana Pietricica fiind pe un drum forestier cu pante destul de line, care poate fi parcurs fără probleme chiar și cu un Logan, cu puțină atenție și cu pricepere.
Practic, la pas ușor, de încălzire, nouă ne-a luat cam o oră să ajungem la cabana Pietricica. Unde am întâlnit o cireadă de vaci care păștea liniștită pe marginea drumului, direcția de deplasare a acesteia fiind aceeași cu a noastră – către Poiana Pietricica, unde se află și stâna cu același nume.
Am continuat în sus pe drumul forestier care s-a transformat într-o potecă destul de largă prin pădure (marcaj triunghi albastru), apoi într-una aproape invizibilă, marcajele ascunzându-se de noi din când în când. Noroc cu aplicația Mapy.com de pe telefon care ne-a adus întotdeauna înapoi pe cărarea cea bună.
De remarcat că pe tot parcursul traseului am pățit acest lucru, marcajele fiind invizibile pe alocuri (poate că erau pe unii dintre copacii căzuți), lipsa acestora fiind suplinită cu ajutorul aplicației, foarte utilă de altfel și pe care v-o recomand. În mod free, poate fi utilizată o singură hartă de țară, dar este de ajuns.
Cărare destul de abruptă către Poiana Pietricica, rezonabilă de altfel, plăcută, nu-ți scoate sufletul prea tare. Cu cât am urcat în altitudine, prin luminișuri, unde brazii înalți își trăg coroana ca să lase albastru curat al cerului la vedere, am zărit colțuroasa și impresionanta creastă a Pietrei Craiului pe care, poate vreodată, poate niciodată, am de gând să o traversez. Cândva. Sau niciodată.
Pentru că, din câte am văzut când m-am aflat aproape de ea, poate fi amețitor de abruptă. Ceea ce am văzut de pe Piscul Baciului, nu poate fi comparat cu ceea ce am constatat pe acest traseu.
După 1 oră și 20 de minute (pe indicator scria 1 oră) am ajuns în larga poiană Pietricica, în centrul căreia se află stâna, care are atât vaci cât și oi. După cum v-am zis, vacile erau pe drum, oile duse la păscut pe munții dinspre Peștera Dâmbovicioarei. După câte am aflat de la ciobani. Din stână venea așa un miros de brânză încât mi-a plouat în gură istant.
Nu mă așteptam la așa ceva, dar ciobanii ne-au omenit cu câteva bucățele de brânză de burduf, atât de bună, proaspătă, fără urmă de aciditate și de amăreală, cum o găsim în magazinele din București. Cu siguranță este cea mai bună brânză de burduf pe care am mâncat-o, până acum.
Am mai stat la taclale cu ciobanii, ne-au întrebat încotro ne îndreptăm și ne-au spus că traseul de coborâre dinspre Șaua Funduri către Poiana Funduri este ușoară și destul de lină. Și chiar așa a fost.
Citisem pe facebook-ul Salvamont Argeș că au fost sunați cu o zi înainte de către o familie cu doi copii pentru a întreba cât mai este din Șaua Funduri către Cabana Brustureț, nu aveau apă și erau deshidrați. Ciobanii ne-au spus că au trecut pe la ei și le-au dat să bea apă. Din acest punct de vedere, aveam destulă apă la noi, nu plec niciodată fără minim patru litri, prefer să car decât să sufăr de sete pe munte. Am pățit-o, a fost crunt. Nu vreau să mi se mai întâmple. Iar pe creasta Pietrei Craiului nu sunt izvoare, aviz amatorilor.
După ce ne-am săturat de vorbă, după ce ne-am energizat cu prea gustoasa brânză de burduf ciobănească ca la mama ei în inima Carpaților, am lăsat stâna în spate, am străbătut poiana și am intrat la umbra pădurii. Pe marcaj punct roșu. În poiană am mai stat vreo 20 de minute.
De aici și până pe Vf. Pietricica sau Pietriceaua conform hărților, 1764m, cărarea se ascute, devine mai abruptă, mai bolovănoasă, chiar se pierde prin desișul pădurii. Sunt zone în care marcajele joacă și mai bine de-a v-ați ascunselea, apelăm din nou la aplicație, ba chiar am și bălăurit prin tot felul de boscheți înalți, deși și tăioși, cu multe urzici sănătoase la baza acestora, când am fost nevoiți să ocolim brazii sau copacii căzuți peste potecă.
Un pic de aventură nu strică niciodată, este sarea și piperul unei drumeții reușite.
Foarte puțini munțomani sau turiști am întâlnit pe traseu, de la început și până la final, suspect de puțini, cinci în total – doi tineri care ne-au depășit aproape de Vf. Pietricica și încă o familie de trei cu care ne-am intersectat aproape de Șaua Funduri. În rest, nici țipenie de om, doar urmele sălbăticiunilor pădurii impregnate în nămolul de pe cărare, de urs, lupi sau ciute, plus cine știe ce o mai fi fost. Așa că, fluierul din dotare a fost mai folosit ca niciodată, acest traseu fiind unul dintre cele mai sălbatice străbătute de noi până acum.
Pădurea plină de ciuperci, majoritatea otrăvitoare, tot felul de zgomote prin desișurile acesteia care ne ciuleau urechile pentru ca apoi de fiecare dată să constatăm că erau doar ale avioanele care treceau prin înaltul cerului, fâlfâit de păsări, croncănit al cocoșului de munte… după cum spuneam, o zonă destul de sălbatică și destul de puțin umblată de turiști.
După încă aproape două ore am ajuns pe Vf. Pietricica, cel puțin așa credem pentru că nu era niciun indicator acolo, dar ne aflam pe cea mai înaltă culme din zonă, ba chiar și aplicația ne-a confirmat acest lucru. Poanta e că ar fi trebuit să facem doar o oră până aici. Dar cum cărarea este obturată pe alocuri și trebuie să bălăurești prin tot felul de… bălării, nu prea cred că se poate cu mult mai repede. Am făcut aproape 2 ore. Cam mult.
Cum am pășit pe micuțul platou doldora de florile verii, ne-au atras imediat atenția câteva superbe flori de colț, pe care imediat le-am luat la întrebări cu camera foto dar și cu telefoanele din dotare.
După ce ne-am săturat să le privim, după ce am admirat creasta Pietrei Craiului în depărtare, stâncile dinspre Sătic, panoramele masivului Iezer-Păpușa, pe de o parte, ale Bucegilor de cealaltă, ne-am așezat la un mic picnic – ouă fierte de la mama de la țară, un sandwich de la Bucureși, dar și niște brânză de burduf pusă la pachet de ciobanii de la stână, cărora nu am cuvinte destule ca să le mulțumesc.
Un picnic de pomină, ce să mai, bucate alese, peisaje peste măsură de frumoase. Acolo, pe vârful Pietricica, am mai stat aproape o oră.
După masă și hodină, am zis să ne încercăm norocul și să o luăm spre Șaua Funduri (1880m), pe de o partea voiam să ne întoarcem pe alt traseu, ca să vedem și alte locuri, pe de alta parcă nu aveam chef să bălăurim din nou prin desișurile prin care venisem, între Poiana și vârf fiind de altfel cea mai neprietenoasă parte a traseului nostru.
Am luat-o din loc, nu pe creastă, ci pe sub aceasta, cărarea fiind în mare parte la adăpostul umbrei brazilor înalți, ceea ce este chiar perfect într-o zi caniculară, aproape fără urmă de nori pe cer.
Are și câteva porțiuni în care se apropie de creastă, cu zone de scrambling ușor în care am pus la treabă 4×4 din dotare, dar abrubturile periculoase stau în general departe de aceasta. Încă o dată, doar câteva zone, pe parcursul a câtorva zeci de metri, fiind mai sensibile, unde este necesar să fii atent la cum pui piciorul. Și unde cei cu rău de înălțime nu ar trebui să se uite în jos. Mă rog, pentru aceștia nu este loc nici pe creastă, unde perspectivele hăurilor prăpăstioase pot fi chiar înfricoșătoare.
Deși trebuia să ajungem în maxim o oră până la intersecția din Șaua Funduri, nu știum cum naiba am făcut și am făcut mai mult (încă 10 minute și se făceau două ore). Am mers prea alene, prea încet, am privit prea mult la peisaje… Eu zic că am mers destul de bine, că nu prea au fost cine știe ce pante lungi. Deja eram cam târziu (aprope ora 18.00), de aceea nici n-am mai trecut pe la refugiu, ci am luat-o în jos pe cărarea marcată triunghi albastru către Poiana Funduri.
O cărare care a fost exact așa cum ne-a zis ciobanul, deși credeam că ne minte, așa cum fac ciobanii pe munte. Nu că ar dori să mintă, dar ei au altă condiție fizică, poate că și timpul curge altfel în sălbăticia montană, departe de așa-zisa civilizație.
Cred că, din punct de vedere fizic, a fost cea mai frumoasă coborâre dintr-o creastă montană către baza muntelui, care ne-a solicitat genunchii la minim. Cărare lină până aproape de poiana Funduri, mai mult prin poieni largi, pline de flori în toate culorile verii, cu puține zone mai abrupte, unde ne-am odihnit genunchii culegând frăguțe delicioase.
După ce am ajuns la intersecția din Poiana Funduri, unde am cotit-o dreapta după marcajul dungă albastră, pe un drum forestier la început, pe care l-am urmat. La un moment dat, într-o clipă de inspirație divină, m-am uitat pe aplicație și am văzut că ne aflam în afara traseului, nu cu mult, dar nici ok nu era. Aceasta părăsise de vreo 300 de metri drumul forestier către dreapta, așa că am tăiat-o prin poiană și am reluat trasa cea bună.
Creasta Pietrei Craiului se zărea la fel de semeață pe dreapta, cu nori portocalii deasupra acesteia. Se apropia noaptea, ceea ce nu era tocmai ok.
Am încercat să mărim pasul, pe care l-am rărit în cele câteva zone din pădure în care traseul a devenit mai abrupt. Cers este faptul că înainte de a ajunge la Cabana Brustureț, la vreo 1.5km așa, întunericul s-a lăsat în totalitate peste munte, peste pădure, peste noi, împresurându-ne din toate părțile.
PS. Aceasta fiind și ultima poză pe care am realizat-o pe acest traseu.
Am scos lanterna ca să vedem cărarea, cea mai abruptă parte fiind chiar aceasta aproape de cabană, numai că acest kilometru l-am făcut, cu calm, cu fluierici folosit aproape în permanență, cam într-o oră. Mult, puțin, nu știu. Cert este că am fost extrem de fericiți să ne vedem pe pajiștea de lângă cabană, moment în care artificii au explodat în cer. Poate că de Ziua Salvamontului (1 august), poate de la vreo petrecere, noi am preferat să credem că sunt pentru noi, că am ajuns teferi și nevătămați la finalul traseului. 😀
Prima dată când ne-a prins noaptea prin pădure, ceea ce nu recomand, nu este o experiență tocmai plăcută. Ce trebuia să fie un traseu de 8 ore din ceea ce am citit pe internet, am zis maxim 10 ore la condiția noastră fizică, s-a dovedit a fi de peste 12 ore.
S-a dovedit că am mers prea încet, ne-am odihnit prea mult și prea des, undeva mi-a dat cu virgulă, nu-mi pot explica de ce s-a întâmplat acest lucru. O parte și datorită stării traseului pe anumite porțiuni, lipsei marcajelor, dar în rest datorită faptului că ne-am mișcat încet. Prea încet.
Iată cum am ajuns la vorba aia cu buturuga mică… Chiar dacă nu am ajuns la înălțimi de peste 2000-2500 de metri, acest Pietricica de 1764 de metri ne-a cam venit de hac.
Faptic traseu
- Ruta – Cabana Brustereț (1160m) – triunghi albastru – Cabana Pietricica – triunghi albastru – Poiana Pietricica – punct roșu – Vf. Pietricica (1764m) – punct roșu – Șaua Funduri – triunghi albastru – Poiana Funduri – dungă albastră – Cabana Brustureț
- Stare marcaje – în general bună, cu excepția unor zone când se mai pierde
- Distanță – aprox. 19km
- Durată – total 12 ore și 25 de minute
- Diferență cumulată de nivel – aprox. 1100m, atât pe urcare cât și pe coborâre
- Dificultate – mediu spre dificil la nivel fizic, nu recomand familiilor cu copii mici, nici celor care nu au condiție fizică
- Periculozitate – câteva porțiuni mai expuse și în care te cațeri în patru labe, plus zone în care marcajul se pierde, așa că trebuie folosită o aplicație pentru orientare, dar și porțiuni cu desiș când sunt ocoliți copacii sau brazii căzuți peste potecă
- Neapărat echipament de munte, bocanci cu talpă aderentă, haine pentru ploaie pentru că vremea se poate schimba oricând pe munte. Deși insist să port pantaloni scurți pe munte, îmi asum să mă urzic de fiecare dată, așa că recomand totuși pantaloni lungi
- Alte echipamente necesare pe munte – Frontale sau lanternă, dacă te prinde noaptea pe traseu, lanternă cu electroșocuri dacă ești atacat de câinii de stână, nu am văzut pe acest traseu, nu ca în Iezer-Păpușa, șpray contra urșilor, fluier sau clopoțel pentru a-ți anunța prezența prin pădure, bețe de trekking bune pentru sprijin la coborâre, cremă de protecție solară
- Apă din abundență, pentru că pe creastă nu sunt izvoare iar celor de la baza muntelui trebuie să le știi locația, noi nu am văzut niciunul
=================================================
Ne-a plăcut acest traseu? Cu siguranță că da, ne-am simțit extraordinar mai pe tot parcursul acestuia, am întâlnit oameni de ispravă care ne-au omenit cum știu ei mai bine, am privit peisaje minunate, de poveste, am trăit cu pulsul la cote superioare când ne-a prins noaptea în pădure.
Așa, cu mici aventuri, s-a dovedit a fi o drumeție de pomină, pe care nu o vom uita curând.
hailaplimbare.ro 