Drumeție pe la Cetățile Ponorului, în Munții Apuseni. Printre doline și avene carstice!

Înainte de toate, un mic îndrumar de termeni geografici, ca să ne facem înțeleși.

DOLÍNĂ, doline, s. f. Formă negativă de relief carstic cu aspect de pâlnie, formată prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile.

AVÉNĂ, avene, s. f. Prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafață.

De ce? Pentru că în această frumoasă drumeție am traversat și am văzut astfel de forme de relief, caracteristice în special Munților Apuseni.

Gașca Amatorilor Iubitori de Munte din nou în acțiune, de data asta într-o dificilă dar frumoasă drumeție pe la atât de renumitele Cetăți ale Ponorului din Munții Apuseni.

Era prima zi plină din weekend-ul prelungit petrecut în inima Apusenilor, așa că ne-am propus să facem un traseu pe la unul dintre cele mai renumite obiective turistice naturale ale Munților Apuseni și, de ce nu, ale României – Cetățile Ponorului, cel mai mare complex carstic de la noi din țară, Everestul speologiei cum îi mai spun unii. Mă rog, fără pretenții speologice de partea noastră…

Ne-am cam întins cu trezitul și cu micul dejun la Cabana Brădet din Padiș, așa că am plecat cu mașinile către punctul de start al traseului abia în jurul orei 10.

Din drumul principal care duce către platoul Padiș am pătruns pe un altul cu macadam, de altfel destul de bine întreținut, cu direcția Cabana Cetățile Ponorului. De menționat că drumul mai are câteva zone mai pietroase, mai bolovănoase, în care mașinile cu gardă la sol mai joasă trebuie conduse cu un pic de atenție.

Am trecut de Poiana Glăvoi iar la Corneliu’s Mol (imediat după Vila Dubai 😀 ) și punctul Salvamont am făcut dreapta, tot pe drumul forestier. Și am mai condus maxim 1km mașinile până am văzut indicatorul de traseu, unde am și parcat. Pe macadam am parcurs în total cam 4km la volan.

Ne-am adunat, am făcut poza de grup și… Bulină albastră… așa că am luat-o în direcția indicată prin pădurea deasă…

… cam acesta fiind traseul nostru…

… Dolina 1, Portalul Cetății Ponorului, Dolina 3, Balcoanele Ponorului și apoi către Avenul Borțig…

Nu am mers prea mult și drumul a început să se încline iar pe cărare au început să apară rădăcinile ude care, în combinație cu pământul la fel de jilav, au început să ne pună la încercare aderența încălțărilor dar și genunchii obosiți…

După care pământul s-a transformat în bolovani și pietre iar cărarea și-a ascuțit panta… practic începusem coborârea în Dolina 1…

… râul a început să se facă auzit și de la distanță am văzut partea superioară a portalului de peste 75 de metri de la intrarea în Cetățile Ponorului…

… deja încântarea și curiozitatea se citea pe fețele noastre…

… impresionant văzut chiar și așa de acolo, de departe…

… dar mai aveam până jos la intrare, așa că a trebuit să ne îndreptăm atenția mai degrabă pe unde punem picioarele, coborârea nefiind deloc o joacă de copii… pantă accentuată, pietre ude, grohotiș.. câteva scări din fier la fel de alunecoase, lanțuri care au fost cât de cât de ajutor pentru câțiva metri… orice pas greșit și… Doamne Ferește!

… pe de altă parte, astfel de coborâri și de coborâri mai complicate fac parte din frumusețea unei experiențe montane iar munțomanii adevărați știu cum să le trateze pentru siguranța lor, a prietenilor dar și a familiilor cu care au plecat la drum…

… respectă muntele… un îndemn pe care toți turiștii trebuie să-l ia în serios pe orice cărare montană, oricât de simplă ar părea ea…

… dar într-un final am ajuns cu bine lângă pragurile cascadei, pe care râul învolburat le trecea rapid și zgomotos…

… și unde un grup de fotografi își făcea de lucru… cu tot harnașamentul de rigoare, trepiezi, truse cu multe obiective… deh, profesioniști, nu ca noi cu telefoanele…

… încă un hop până la Portal, niște lanțuri, alte stânci umede… o mână de ajutor din partea partenerilor de drumeție…

… dar am ajuns și am rămas cu gurile căscate… poarta Cetății Ponorului se ridica impresionant în fața noastră, într-un perete vertical din stâncă…

… ce mic și insignifiant te simți în fața creațiilor mamei natură…

… oare ne vor lăsa străjerii să intrăm în minunatele Cetăți de sub stânci? Pe unde numai Ponorul are acces nelimitat și permanent în sălile sale de sub pământ, în tovărășia celor 14 lacuri din adâncuri…

… un spectacol care nouă ne va rămâne ascuns și de nepătruns momentan…

… pentru că nu am avut voie să intrăm, râul fiind prea învolburat, cu un debit prea consistent pentru noi, amatori între ale muntelui, d-apoi într-ale speologiei…

… așa că am preferat să o luăm sus, prin stânga portalului, pe cărarea exterioară, mai întâi pe scările din fier…

… apoi pe grohotiș…

… către Dolina 3…

… unde am găsit o altă intrare în peștera Cetățile Ponorului… mai accesibilă, deși nici pe acolo nu este floare la ureche să intri pentru a afla măcar o mică parte din tainele Cetăților, mă rog, doar ceea ce Stăpânii au lăsat la vedere, parcă pentru a stârni și mai tare curiozitatea noastră, a trecătorilor…

Cei care au dorit să coboare în adâncuri și să descopere măcar o mică parte a misterului și-au montat frontalele, și-au luat lanternele…și-au făcut curaj și au luat-o în jos pe grohotiș…

… recunosc, eu am rămas să păzesc rucsacii, mi-am zis că mai bine să îmi odihnesc picioarele bătrâne… am lăsat misterele adâncurilor pentru cei mai tineri…

… vreo 30 de minute am așteptat temerarul corp expediționar până revenit, fiecare membru cu limba de un cot de la urcarea sănătoasă…

… după care toți au luat o bună pauză de hidratare și de alimentare…

Gata pauza. Urmează încă o urcare sănătoasă, pentru că într-o dolină cobori dar trebuie să și urci înapoi (e doar o pâlnie… nu?)…

… iar lanțuri, iar stânci, iar bolovani… în orice caz, urcarea fiind din punctul meu de vedere mai sigură decât coborârea, unde riscul de alunecare și de accidentare este mai mare…

… apoi prin pădure unde este raiul ciupercilor…

… după care am ajuns la un punct de răscruce, unde indicatorul ne-a arătat calea către Balcoanele Ponorului, aflate la o distanță de numai 20 de minute…

Curioși să admirăm lumea Ponorului de sus, de unde numai vulturii au acest privilegiu, am luat-o din nou în sus prin pădure, pe o pantă relativ ușoară….

… cu prea puține stânci și pietre…

… și aproape imediat am ajuns la primul balcon… fără balcon, în sensul că niciun grilaj nu-l protejează pe turist de hăul adânc…

… ne-am apropiat cu grijă de margine, spre disperarea lui V., liderul grupului nostru, dar nu am stat foarte mult acolo ca să nu-i dăm prea multe palpitații… 😀

Gata, Veni, Vidi… Plecare… am venit, am admirat și apoi am plecat către avenul Borțig, de data asta pe marcaj bulină galbenă.

Pe un traseu tot prin pădure, pe o cărare cu pantă nu foarte dificilă, cu rădăcini, pământ și puțini bolovani…

… dar și cu marcaje nostime…

… iar când am ajuns la avenul Borțig am rămas, din nou, cu gura căscată… Impresionantă gaura imensă cu pereți rotunzi din stâncă, aproape perfectă, de parcă ar fi fost făcută de ființe cerebrale…

… dar cine știe, poate că mama natură este mai cerebrală și mai creativă decât mintea omenească… cu siguranță că așa este, noi cu siguranță rămânem cu plăcerea contemplării creațiilor sale…

… iar m-am apropiat de marginea imensei prăpăstii rotunde, iar i-a stat parizerul în gât șefului de trib, care m-a strigat impacientat să mă depărtez și, de data asta l-am ascultat… chiar și mie mi se părea destul de periculos să stai acolo, mi-era inima cât un purice stând acolo fără asigurare… fără să mă țină vreo 2-3 oameni sau măcar să fiu legat de vreun copac, unul mai zdravăn…

… acolo, lângă spectaculosul aven Borțig, grupul nostru și-a ostoit foamea cu delicatese culinare gen parizer țărănesc, salam de vară, cașcaval Penteleu, iar nările mele fine au simțit și niște ceapă zdrobită cu pumnul 😀 … normal, pentru a prinde puteri după așa zdravane urcări și coborâri printre doline și avene…

… deși traseul de întoarcere a fost mai mult prin pădure, fără alte forme de relief spectaculoase, deci relativ simplu de abordat…

… mai puțin aproape de final, când a trebuit să coborâm printre doi pereți verticali, pe o cărare stâncoasă, abruptă, cu praguri înalte și pe care încălțările alunecau destul de tare…

… dar nah, am fost noi prin ditamai dolinele, n-am avut probleme nici aici.

Faptic circuit la Cetățile Ponorului, în Munții Apuseni

Tip – Circuit
Traseu – Drum forestier aproape de Cabana Cetățile Ponorului – Dolina1 – Portal – Dolina 3 – Intrarea în peștera Cetățile Ponorului – Balcoanele Ponorului – Avenul Borțig – Înapo pe traseu ocolitor către punctul de start
Marcaj – Circuitul Cetăților Ponorului bulină albatră, către avenul Borțig bulină galbenă, înapoi pe bulină galbenă
Dificultate – Traseu dificil în mare parte, chiar și destul de periculos pentru un turist neantrenat pe munte, în special când pietrele și stâncile sunt umede
Durata – aprox. 6 ore, cu destule pauze pentru odihnă și alimentare (Coborâre până la Portal în Dolina 1, 1 oră și 10 minute, traseu până în dolina 3, 30 de minute, coborâre în peșteră, pauză și urcare până la răscruce, 1 oră și 20 de minute, până la balcoane, 20 de minute, până la avenul Borțig, 1 oră, pauză și traseu înapoi, aproape 1 oră și 40 de minute)
Neapărat echipament adecvat pentru drumeții pe munte, bocanci, îmbrăcăminte impermeabilă, provizii de apă dar și de mâncare
Nu pătrundeți în peșteră fără un ghid experimentat

Sincer să fiu, știam povești despre aceste spectaculoase Cetăți ale Ponorului, despre cât de dificil este traseul, despre cum te poate ploua oricând acolo…

Dar gașca noastră de amatori iubitori de munte a fost norocoasă în acea zi de toamnă în Munții Apuseni, chiar dacă nu am avut parte de soare. Însă ploaia ne-a ocolit și ne-a lăsat să ne bucurăm pe deplin de măreția acelor locuri binecuvântate…

… cum îmi place mie să spun, un alt Colț de Rai al României frumoase…

A fost greu, a fost dificil… dar a fost și frumos, spectaculos… inspirațional.

A doua zi chiar am pătruns în adâncuri, dar în Cetatea Rădesei!

Galeria de imagini din această frumoasă drumeție, mai jos.