Gașca veselă formată din părinți și copii s-a trezit dis-de-dimineață cu chef de încă o frumoasă drumeție în inima Munților Apuseni, deși petrecuse aprig cu o seară înainte. Mă rog, mai mult noi, părinții, ne-am spart în talente pe ritmurile disco ale tinereții noastre (Modern Talking, CC Catch, Boney M, Richi e Poveri, Albano etc), copiii uitându-se mirați la noi și retrăgându-se pentru intimitate și de-ale lor în camera de biliard. Bine că nu ne-am dislocat naiba ceva… 😀
Așa că ușor șifonați după petrecerea ad-hoc, ne-am trezit, am luat micul dejun și am pornit destul de voioși cu mașinile către poiana Vărășoaia.
Am părăsit asfaltul impecabil care duce către Padiș și am mers până aproape de începerea traseului vreo 5km pe un macadam destul de ok, pe care poate pătrunde și o mașină cu garda la sol mai joasă, dacă este condusă cu atenție.
Am lăsat mașinile pe marginea drumului, ne-am echipat și am plecat către punctul de intrare în peșteră.
Câteva sute de metri pe drumul forestier și apoi prin pădure… Eu la coada grupului, cum îmi este obiceiul…
… cu ochii roată în jurul meu și am văzut ciupercuțe dar am și degustat niște zmeurică…
… totul într-o scenă destul de aprigă și de sălbatică…
… și am mers așa vreo 20 de minute, până am dat de albia pârâului Rădeasa, de unde am luat-o direct pe firul său.
Țop-țop pe câte o piatră, mai pe bușteni, echilibristică și atenție sporită să nu cumva să alunecăm și să luăm apă la bord încă de la început.
… mai peste niște bușteni alunecoși…
Misiune îndeplinită, tot grupul a ajuns cu bine în gura peșterii… Portalul…
Încântare și emoție, intram într-o lume cu totul aparte, în premieră pentru majoritatea celor din grup… Și cât de impresionant arăta totul, un portal de intrare cu o înălțime de aproape 15 metri…
Momente de pozat, multe poze s-au făcut cu tot ceea ce vedeam în jurul nostru.
… și rama naturală a unui autentic tablou de toamnă….
V., liderul și organizatorul excursiei, ne pusese în gardă încă de cu o seară înainte – mergem, intrăm, vedem primul prag de coborât și fiecare decide dacă merge înainte prin întunericul pătrunzător al peșterii sau iese afară și ocolește muntele pe traseul extern.
Cam așa ne uitam noi curioși la primul prag de coborât, cu o înălțime de aproximativ 2 metri dar dotat cu lanțuri. Hehe… de asta ne speriasem noi? De flecuștețul ăsta?
Așa că… „haide-haide, pune piciorul acolo, stângul acolo, lasă-te pe spate… pune mâna acolo… așa… bineeee!”
Îndemnuri de îmbărbătare pentru fiecare, pe rând, plus aprecierile de rigoare din partea grupului pentru o coborâre reușită!
Mă rog, cred că mai degrabă erau vreo 3 metri…
Primii au coborât cei mai experimentați, pentru a-i ajuta pe cei mai neajutorați, adică copiii, femeile, bătrânii și… pe mine… Glumesc, eu m-am descurcat mai bine decât aș fi crezut, în ciuda gabaritului depășit.
Dar habar nu aveam că acest prim prag va fi de fapt cel mai ușor dintre celelalte două ce vor urma, plus ultimul la ieșirea din peșteră, în care ne-am udat cu toții…
Rând pe rând, am coborât cu toții în prima sală a peșterii…
… și am început să privim în jurul nostru și să explorăm, fiecare pe unde a avut chef și curaj, pentru că pereții și podeaua peșterii erau alunecoase, la orice pas riscând să ajungi cu cracii în sus și, în cel mai fericit caz, cu poponeața în apa rece…
Ușor și cu mare atenție pe unde puneam picioarele am înaintat pe sub hornurile peșterii, dintr-unele chiar atârnând buștenii aduși de aprigele stihii ce bântuie munții ăștia la ceas de iarnă…
… ce vuiet o fi în peșteră când bate vântul cu tărie prin hornurile din tavanul acesteia… Cum o fi să stai acolo și să asculți simfonia naturii dezlănțuite? Cred că înfricoșător…
Apoi am ajuns la un alt prag, un pic mai greu de trecut din cauza pereților umezi și extrem de alunecoși…
… pe care l-am trecut, unii cu picioarele mai ude decât le aveau la intrarea în peșteră… pentru că pe la baza acelui prag trecea apa, repede și rece…
În sfârșit, se vedea lumina de la capătul… peșterii…
Dar aventura noastră amatoristico-speologică încă nu se terminase… pentru că apa era tot mai adâncă, albia râului ocupând de acolo tot spațiul dintre pereții verticali, cu canturi alunecoase pe margini unde practic nu aveai cum să ții piciorul…
… în ciuda lanțurilor prinse de pereți, nu aveai cum să pui piciorul pe ceva stabil pentru a te feri de apa rece… așa că, inevitabilul s-a produs pentru întreg corpul expediționar, inclusiv pentru cei mai experimentați, unii dintre ei susținând că au fost împinși… 😀
… la ecuația deja mult prea dificilă pentru unii dintre noi, s-au adăugat și buștenii alunecoși presărați ici-colo de către aluviuni… puși acolo ca să încurce, nu cumva ca să ajute…
… mai mult, la ultimul prag ne-am udat și la poponețe, pentru că se putea coborî doar dacă te lăsai pe vine și… ghici… când o făceai, musai te udai la chiloței…
… dar nah, am râs cu poftă și când ne-am udat noi dar mai abitir când îi vedeam pe ceilalți că pățesc la fel… vaai ce nostim a fost… NU…
Pentru ca ultima trecere peste apă să fie o bârnă tocmai bună pentru exerciții de echilibristică, demnă numai de gimnaste sau gimnaști… Mă rog, cu emoții și multe bălăngăneli am trecut… moamă cum mi-au tremurat genunchii acolo, pe nenorocitul ăla de buștean… că nu era nimeni să-mi dea și mie o mână de ajutor…
Și iată-ne pe toți ieșiți cu bine din peștera Cetatea Rădesei, toți uzi, mai mult sau mai puțin, pe cât luasem fiecare dintre noi contact cu apa.
Tocmai de aceea, pentru cazuri de genul ăsta este bine să ai cu tine pe munte încă o pereche de șosete uscate și pungi în care să intre piciorul. Schimbi sosetele, bagi picioarele în pungi și apoi în ghetele/bocancii uzi…
Uzi dar încântați de experiența noastră de mini-exploratori, o premieră pentru majoritatea grupului…
Așa că, încântați de ceea ce tocmai făcusem, ne-am așezat tacticos pe bolovani și pe pietre, la soare, ne-am scos picioarele din bocancii uzi, am stors cu nesaț șosetele, cine a avut le-a și schimbat iar norocoșii le-au protejat pe cele uscate și cu pungi…
Nu, lenjeria intimă nu am scos-o la uscat… 😀
Jumătate de oră ne-am tras sufletul, am mâncat ceva, am băut ceva… răcoritor, normal.
Clar, nu recomand traversarea peșterei fără un îndrumător experimentat și fără echipament adecvat (frontale, bocanci sau încălțăminte aderentă, îmbrăcăminte impermeabilă sau care să se usuce ușor, ba chiar și o cască de protecție ar fi de preferat). Mai mult, conducătorul grupului nostru a fost pregătit cu hamuri și coardă pentru eventuala asigurare a celor mai neîndemânatici la coborârea pragurilor mai înalte.
Nouă, ne-a luat 90 de minute să o traversăm. Asta pentru că am fost un grup destul de mare și ne-am așteptat și ajutat unii pe alții.
Și pentru că nu ne săturasem de aventură, ne-am zis să facem și Circuitul Someșului Cald…
… în ciuda avertismentelor de la intrarea pe traseu.
Am înaintat aproape 90 de minute în sus pe culmea muntelui, printr-o pădure practic distrusă de furtuni, cu zeci de trunchiuri de brazi și copaci smulși de forțe impresionante din pământ.
Doar vreo 33 dintre ele zăceau chiar pe traseu, așa că vă cam dați seama prin ce chinuri am trecut eu, cu tonajul meu, să trec peste ele, ba chiar și pe sub ele… Dar după cele 90 de minute ale Golgotei din pădurea deasă, am hotărât să ne întoarcem pentru că ne-am dat seama că nu aveam cum să reușim să facem circuitul dorit fără să ne prindă noaptea prin pădure.
33, da, le-am numărat… eram și eu curios… 33 la dus, tot 33 la întors, că nu le mutase nimeni între timp.
Dacă la dus eram ultimul, scrășnind mărunt din buze, la întoarcere am fost primul, pentru că de-abia așteptam să scap nevătămat de acolo… Fraier e ăla care o mai intra pe un traseu interzis…
Așa că, înapoi la ieșirea din peșteră, de unde am urcat pe lanțuri pe traseul ocolitor și extern, sub cerul liber, pe poteca uscată, către poiana Vărășoaia, unde lăsasem mașinile.
Cam o oră a luat drumul de întoarcere, cu suișuri și coborâșuri, unele mai grele altele doar la nivel de potecă prin pădure. Însă sus, pe culmea muntelui, practic pe deasupra peșterei, ne-a întristat dezolantul peisaj, apocaliptic parcă…
Normal că am trecut din nou pe lângă gura peșterii Cetatea Rădesei. Și ne-am luat La Revedere de la ea…
Faptic traseu prin Peștera Cetatea Rădesei
- Punctul de pornire al traseului este în Poiana Vărășoaia, unde se poate ajunge destul de facil cu mașina, pe un drum cu macadam
- Durată traseu circuit Peștera Cetatea Rădesei – până la peșteră 20 de minute, prin peșteră 90 de minute, pauză de 30 de minute, întoarcerea pe traseul extern 60 de minute. Total 200 minute, adică cel puțin 3 ore pentru turiști amatori, de genul nostru.
- Un grup mai compact va termina traseul mai repede
- Marcaj – Bulină roșie
- Dificultate – Traseu dificil, nerecomandat turiștilor începători și fără experiență pe munte și mai ales prin peșteri. Chiar interzis aș zice eu fără un ghid experimentat.
- Neapărat echipament impermeabil, bocanci cu talpă aderentă, lămpi frontale sau lanterne, eventual căști pentru protecția capului.
- Întregul parcurs subteran măsoară aproximativ 212m, la care se mai adaugă 47 de metri de canion.
Din păcate nu am putut înregistra traseul cu ceasul, pentru că în subteram nexam GPS și orientare.
Ce să mai, traseul prin Peștera Cetatea Rădesei a fost o experiență minunată din punctul meu de vedere, deși nu a fost tocmai facil. Dar alături de oameni experimentați care să te îndrume totul pare cu mult mai ușor decât este cu adevărat în realitate.
Culmea, deși am intrat uscați și am ieșit uzi, ne-a încântat peste măsura aventura noastră amatoristică, a unor iubitori de munte și de mișcare în sânul naturii.
Galeria întreagă de imagini, mai jos.
Hai la Plimbare :O) 