Copilărie, în zilele de Paște

Zilele de Paște petrecute în copilărie, alături de părinți, soră și bunicii mei, încă îmi sunt vii în minte, deși s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.

Nostalgia acestora mă bântuie, dar într-un mod plăcut…

Zile de Paște petrecute în anii comunismului, într-un sat destul de aproape de București, dar în care tradițiile strămoșești încă se păstrau vii, ca în timpurile vechi, în ciuda demersurilor acelui regim declarat anti-religios.

Vacanța de Paște era și atunci, numai că la școală nu aveam voie să vorbim despre religie. Chiar am fost întrebat după una dintre aceste vacanțe de o profesoară ce am făcut iar eu am răspuns, inocent, că am fost la biserică în noaptea de Înviere, la Denii și în ziua de Paște. M-a oprit și m-a rugat să stau jos. Nu aveam voie să vorbim de religie în clasa de școală. Atunci nu mi-am dat seama, habar nu aveam de aceste aspecte ale vieții.

Le-am conștientizat mai târziu, când nu am fost promovat ca și comandant de unitate pentru că părinții mei nu erau membri de partid. Nu era de ajuns să fii bun la învățătură… trebuia să ai și arborele genealogic necesar.

Pentru noi, Paștele începea cu săptămâni bune înainte, când părinții ne duceau prin magazine sau pe la croitori ca să ne cumpere sau să ne facă haine noi. Așa era obiceiul atunci, să purtăm haine noi de Paște. Costume, de obicei făcute pe comandă la croitori, pantofi, rochițe pentru fete, ne găteam…

Nu exista nici măcar noțiunea de iepuraș atunci. Nu primea cadouri sau jucării. Noi ne îmbrăcam frumos.

Și acum îmi aduc aminte de ce mândru purtam costumul de reiat cu croială gen blue jeans. Blugii au venit și ei mai târziu, cumpărați pe bani grei de la tiriștii ce aveau voie să iasă din țară. Sau de pantofii cumpărați de mama de la casa de modă Venus și pe care i-am purtat câțiva ani de zile, deși picioarele mele nu mai încăpeau cum trebuie în ei.

Fiind vacanță, noi copiii plecam la țară cu câteva zile înainte pentru a ne întâlni cu prietenii de acolo și pentru a ne petrece timpul copilărește. Veselie, distracție, pozne, chiar și în timpul Deniilor de la biserică. Unde ăia mai drăcoși prindeau fustele babelor una de alta cu ace de siguranță. Ele ne boscorodeau, noi ne distram de minune.

Popa ne dojenea și ne amenința că ne taie limba dacă vorbim prostii și dacă îi mințim pe părinți…

În noaptea din Vinerea Mare, flăcăii mergeau la biserică și aprindeau focuri din cauciucuri, care ardeau până de dimineață. Noi, ăștia mai mici, ne dădeam importanți printre ei.

Bunica, mamaia cum îi spuneam noi, era în pregătiri și într-o forfotă continuă, casa mirosea a cozonaci și a plăcinte cu brânză, ouăle se înroșeau încă de joi iar pe cele care se spărgeau le fierbere le hăpăiam noi, pofiticioșii. Ca un magnet ne atrăgea coșnița cu peste o sută de ouă înroșite, de unde mai furam câte unul, pe ascuns.

Tataia se ocupa de grădină, stropea via și pomii, ba chiar mergea la oraș cu verdețuri ca să cumpere boierii și cucoanele. De unde se întorcea și cu niște ciubucuri și alte delicatețuri pentru noi.

Ce dor îmi este de ei…

În noaptea de Înviere aproape tot satul era prezent la biserică. Iar la miezul nopții, o înconjurau de trei ori cu părintele în frunte. Și cântam Hristos a înviat din morți… știți voi…

Și venea așteptata ziuă de Paște, când toți, gătiți și ferchezuiți, luam calea bisericii cu toată familia, străbunici, bunici, părinți, copii și bebeluși. O biserică mică, sfințită pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, așezată lângă locul Cetății lui Burebista, Argedava. Și care în acele vremuri nu avea curent electric iar pereții, după cum mi-i amintesc, purtau urmele trecerii timpului, afumați de câte lumânări au văzut, uleioși și cu frescele aproape ilizibile.

Tot satul era acolo, de la cei mai mici copii până la cei mai bătrâni, toți gătiți cu haine noi, coada pentru a lua sfintele Paști întinzându-se pe mai multe rânduri până la poarta bisericii, pe vreo 20-30 de metri, pe aleea lată dintre morminte.

Stăteam răbdători până ne venea rândul să luăm paștele și să gustăm din lingurița cu vin sfințit.

Apoi, la ieșirea din biserică, mese întinse cu ouă înroșite, cozonac și pahare cu vin erau pregătite pentru a fi împărțite.

Plecam spre casă pentru a lua masa. Dar nu înainte ca mamaia să împartă prin vecini și pe la rude farfurii cu ouă roșii, drob, ceapă verde, felii de cozonac și un pahar cu vin roșu, colecția „ananas” roșu și vârtos de cu o toamnă înainte. La fel, vecinii și rudele veneau la noi cu tăvile doldora. Se aprindea lumânarea și se împărțea, așa cum este obiceiul și acum.

Abia apoi ne așezam la masă cu toții, în curte dacă era vreme frumoasă, în casă dacă nu. Brânză proaspătă, ouă roșii, drob, stufat de miel, ciorbă de miel și multe altele, dar nu ne apucam să mâncăm până nu ciocneam între noi. Alegeam din coș ouăle ascultând sunetul ciocnirii cu unghia degetului, cu cât suna mai ascuțit, cu atât însemna că este mai rezistent. Cele care sunau a gol le dădeam ușor la o parte. Trebuia să încercăm multe până ne declaram mulțumiți de alegerea făcută. Care se dovedea inspirată, sau nu.

Cel care dădea zicea Hristos a Înviat! Celălat răspundea – Adevărat a înviat. Se dădea startul la concursul de spart ouă roșii. Cel care câștiga revendica oul spart al învinsului, pe care îl mânca.

Toate rudele care se întorceau de la biserică și treceau prin fața porții opreau pentru a sta la taclale. Vesele… Bărbații ciocneau încă un pahar de vin. Ajungeau veseli de tot acasă după câte opriri făceau. Nu de alta, dar în sat eram mai toți rude între noi, adevărate sau prin alianță.

După ce mâncam bine de tot și ne săturam, începea concursul de ciocnit ouă cu copiii din vecini și pentru că nu ne săturam de o așa distracție, spre prânz porneam cu multe ouă roșii în buzunare către centrul satului, la cârciumă. Unde ne întâlneam mai mulți și începea cu adevărat olimpiada de ciocnit ouă.

Unii aveau ouă de bibilică, un fel de super-ouă pentru noi atunci, cu coaja mai tare și care capturau ouăle sparte pe bandă rulantă, aveau și pungi pregătite la ei. Mai erau și șmecherii, cu coaja oului întărită în vârf cu ojă pentru unghii. Alții mai încercau să păcălească cu ouă din lemn… Copilării, frumoase copilării… În orice caz, trișorii erau reperați, arătați cu degetul și ocoliți dar tot reușeau să plece cu destule ouă-pradă înapoi acasă pentru că apucaseră să fraierească pe câțiva…

Bărbații se strângeau în cercuri, cu sticlele de băutură lângă ei și puneau de o rișcă și chiar barbut, de altfel singura zi din an în care erau lăsați să practice astfel de jocuri de noroc în public, fiind interzise în vremurile alea. Unii pierdeau, alții câștigau dar mai toți se întorceau piliți și veseli la casele lor. Poate și de aia se nășteau mai mulți copii toamna… După post, cu destul alcool la bord… Nah, legile firii.

După ce rămâneam fără ouă ne întorceam acasă de unde făceam din nou plinul pe ascuns din coșniță. Apoi, repetir, din nou în intersecția de la cârciumă. Până ne săturam sau până când mamaia ne interzicea să ne mai apropiem de Sf. Graal, coșul cu ouă roșii.

Mai spre după-amiază încingeam pe ulița prăfuită un tenis de picior, ne plimbam cu bicicletele sau jucam cine știe ce alte jocuri.

S-au dus timpurile alea, deși tradiția încă mai este cât de cât păstrată acolo. Noi nu mai suntem aceeași, din păcate. Dar ce le-aș mai întoarce dacă ar fi în puterile mele.

Poate și din cauza amintirilor ăstora prefer să merg de fiecare Paști la părinți, în aceeași căsuță, în același sat de lângă București. Dar acum, după ce mâncăm, preferăm să ne plimbăm pe dealul pe care era cetatea dacică.

Atunci poate nu aș fi înțeles ce înseamnă să-ți petreci sărbătorile în familie, mai târziu am priceput, am simțit.

=====================

Sărbători de Paște luminate și liniștite să aveți, alături de cei dragi vouă!