Pe lângă periplul cu muzee și monumente bizantine pe care vi l-am propus deja, în Istanbul am vizitat și câteva muzee care țin mai mult de istoria otomană a acestui colosal, impresionant, nemuritor oraș. Leagăn al multor civilizații, obiceiuri, tradiții și culturi, grecească, romană, bizantină și otomană, obiectivele istorice și turistice care pot fi vizitate sau măcar admirate de la distanță sunt pe cât se poate de diversificate.
Iar moștenirea otomană este pe cât se poate de prezentă și în actualul Istanbul, respectul pentru istorie și tradiții fiind un fundament important chiar și pentru societatea Turciei moderne, asta din câte am observat pe parcursul scurtelor mele vizite. Printre atâtea urme bizantine, grecești, evreiești, romane, multiplicați-le de zeci sau de sute de ori pe cele otomane, după cum este normal de altfel.
Ca o paranteză, tot prin prisma observațiilor personale, turcii sunt extrem de naționaliști și au un respect profund pentru trecutul lor, cel glorios în mare parte. Nu cred să fi văzut în altă țară atâtea steaguri naționale atârnate pe toate străzile, pe orice bloc sau la ferestrele locuințelor, fluturând imense și semețe în diverse puncte înalte, nu cred să fi văzut în altă parte adorația, hai, respectul pentru părintele nației, cum este în continuare venerat Ataturk în patria sa natală. Da, știu, este născut la Salonic în Grecia, dar dintr-o familie de turci. Atenție, vorbesc despre țările europene pe care personal le-am vizitat.
Cum una dintre atracțiile turistice și istorice pe care nu doream a o rata de data aceasta în Istanbul este Topkapi, palatul sultanilor otomani, inima imperiului otoman, despre care am citit atâtea în cartea lui John Freely, am decis să cumpărăm un card Istanbul Museums Pass. Pentru 105 Euro de căciulă, oferă acces la nu mai puțin de zece obiective istorice – TopKapi, Hagia Irene și Haremul, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Artă Islamică, Muzeul de Științe și Tehnologie Otomană, Turnul Galata, Insula Fecioarei, Casa Dervișilor din Galata și Muzeul Mozaicurilor.
Pe lângă acces la toate acestea, am fost încredințați că oferă și Skip-The-Line, o facilitate extrem de importantă din punctul nostru de vedere, la ce cozi și aflux de turiști am văzut pe acolo. Ni s-a adus la cunoștință că Muzeul Mozaicurilor este în renovare, că la Turnul Galata nu funcționează Skip-The-Line, dar și că pentru accesul la Insula Fecioarei trebuie plătit transportul cu vaporul, ceea ce este normal de altfel.
Dar că Skip-The-Line la Topkapi nu va funcționa, aceasta am constatat pe pielea noastră. Practic, acolo unde am dorit să ne folosim de ea, nu s-a putut. 😀
Cum a decurs vizita noastră la Palatul sultanilor otomani, Topkapi. De la agonie la extaz, dar mai mult pe agonie
Când am cumpărat Istanbul Museums Pass, într-o marți de dimineață, am dorit să vizităm imediat Topkapi. Dar, era într-o zi de marți în care muzeul este închis publicului. Așa că am intrat în Muzeul de Arheologie, nu înainte de a o intreba pe domnișoara de la poartă dacă Topkapi se va deschide în următoarea zi fix la 9.30 ca de obicei sau că, din motive de Bairam, aceasta va fi amânată. Ne-a garantat că la 9.30 în dimineața de miercuri vom putea intra.
Greșit. La orele 9 de dimineață băteam deja la poarta palatului, alături de vreo duzină răsfirată de turiști, dar paznicul ne-a comunicat că se va deschide la 10.30. Cum mai aveam încă 90 de minute la dispoziție și Skip-The-Line, am zis că avem timp să vizităm Sfânta Sofia, ceea ce am și executat.
La orele 10.30 ieșeam din Muzeul Experienței Hagia Sophia și ne-am îndreptat către poarta palatului. Hehe, o ce coadă minunată!
În doar 90 de minute, se formase un codălău luuung de la intrare și până aproape de parcul din fața Sfintei Sofia. Vreo 200 de metri de turiști, comasați pe mai multe rânduri, puhoi nu alta. Ar fi trebuit să intuiesc ce urmează…
… dar nu, nu ne-am îngrijorat, aveam Skip-The-Line.
Așa că am luat-o pe lângă coada omenească către intrarea în Palatul-Muzeu, zâmbitor și cu un aer ușor superior, făcusem și eu o treabă bună. Și cum ne-am apropiat de poartă, un turc ne-a aținut calea și traiectoria.
Stai, cred că a zis, unde mergeți? La intrare, i-am răspuns. El, păi coada e acolo, arâtând în spatele nostru. Noi, avem Skip-The-Line. El, nu e valabil pentru controlul de securitate. Adică tocmai acolo unde se stă cel mai mult, pentru că în interiorul parcului muzeal nu am observat să existe posibilitatea utilizării acestei facilități.
Cred că am rămas secunde bune cu gura căscată, a mirare, pe scurt, a prost, cu meseriașul de Istanbul Museums Pass în mână. Ce să te înțelegi cu turcul, cu coada-ntre picioare am făcut cale întoarsă din direcția din care venisem.
Și a început calvarul a ceea ce trebuia să fie apogeul vizitei noastre în Istanbul, practic o agonie turistică cum nu doresc nimănui, nici măcar dușmanilor. Cozi, după cozi, după cozi, unele și de 30 de minute, în orice clădire sau corp mai interesant al muzeului, ghizi cu stegulețul în mână care strigau la cei dinainte să nu mai facă poze, de-mi venea să le dau una peste bot, măcar să tacă și alte situații tipice unei astfel de… situații.
Buluc de turiști, dacă nu stai bine cu nivelul de calciu te poate paște cu siguranță un leșin. Dar nu mi-a părut rău că nu am stat acolo lângă poartă cele 90 de minute, pentru că Sfânta Sofia a fost cu adevărat o revelație.
Poarta imperială datează din timpurile lui Mehmed al II-lea, din 1478. Încăperile din poartă găzduiau paznicii, dintre care 50 erau în permanență la posturi.
Construcția palatului a început în 1459, la ordinul sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului bizantin. În următorii 400 de ani, acest complex întins a servit drept centru administrativ și reședință principală a sultanilor otomani. Este un oraș în oraș, separat de restul Istanbulului prin ziduri înalte. De remarcat că, spre deosebire de alte palate europene ale aceeași epoci, Topkapi nu este o singură clădire, ci o colecție de pavilioane, chioșcuri și grădini, care reflectă cumva originile nomade ale otomanilor, în care natura este integrată în spațiul de locuit.
Trecuți de controlul de securitate, am pătruns în prima curte a Palatului, unde erau și casele de bilete, plus cele de unde poți procura un ghid audio, pentru care trebuie să lași gaj actul de identitate. Nu le-am folosit, pentru că nu ofereau căști la acestea, noi nu aveam unele cu fir la noi și nici chef să dăm drumul la explicațiile audio cu atâta forfotă prin jur. Nici nu cred că auzeam cum trebuie pe difuzorul acestor dispozitive.
Pe vremuri, aici era garnizoara ienicerilor, care-și țineau armele în biserica Sf. Irina.
Imediat după controlul de securitate am zărit Hagia Irene, Sfânta Irina, la care nu părea să fie prea multă lume, așa că am cotit stânga și am mers acolo. Se plătește separat accesul, dar am putut intra cu cardul deja cumpărat.
Este cea de-a doua biserică ca mărime din Istanbul, după Sfânta Sofia, și a fost construită pe timpul lui Iustinian. Este în renovare, știu că era folosită ca spațiu pentru concerte, vizitatorul poate admira acum doar zidurile și bolțile din piatră. În rest, mai poate fi văzută doar o cruce mare pe un mozaic auriu, ce se crede că datează din perioada lui Iustinian. Am zărit și niște mozaicuri în curtea interioară, precum și două cripte din porfir roșu, dar nu ne-am putut apropia mai mult.
După ce am scanat cardurile la următoarea poartă de acces, am pătruns prin Poarta Saluturilor sau Poarta Mijlocie în generoasa și înverzita curte a muzeului, a palatului interior.
Prin tradiție, doar sultanul putea să intre călare pe această poartă. Restul, pe jos și la coadă, ca noi… Normal că și aceasta are încăperi pentru paznici, una găzduindu-l pe șeful călăilor, dar și o mică celulă pentru condamnații la execuție.
A doua curte, Curtea Divanului, arată întocmai ca pe vremea lui Mehmed Cuceritorul. După ce am trecut de această a doua poartă, stânga-dreapta poți vizita diverse corpuri ale palatului.
Bucătăriile imperiale din Topkapi
Am luat-o în dreapta, pentru a vedea imensele bucătării imperiale, cu zone dedicate fiecărui fel de mâncare – pentru grataragii, petnru pilafgii, pentru brutari, patiseri și cofetari, măcelari etc. Există și o moschee a bucătarilor, ba chiar și atelierul de cositorire, care se ocupa de toate ustensilele și oalele necesare gătitului. Palatul avea propriile ferme de animale dar și de legume.
O dată cu creșterea numărului celor găzduiți la palat, a crescut și cel al personalului bucătăriilor. Dacă pe vremea lui Mehmed al II-lea erau cam 100 de persoane, pe cea a lui Suleyman Magnificul numărau 500, pentru ca spre finalul sec. XVII să fie un staf de aproximativ 1300 de oameni, doar la bucătării.
De ce atâția? Pentru că palatul, pe lângă harem și familiile sultanilor, găzduia și membrii guvernului, o școală dar și un centru de arte frumoase. La începutul sec. XVI se pare că acolo locuiau 4000-5000 de persoane, pentru ca spre finalul sec. XVII numărul acestora să fie de 10.000 de persoane.
Practic, Palatul Topkapi era un oraș în oraș. Nevoile de aprovizionare ale palatului aveau întâietate la cumpărare de la comercianții orașului. Cele mai bune legume, produse din carne, mirodenii etc. mergeau direct către palat. Făina venea de la Bursa sau de pe malul mării Marmara, oile din Valahia, Moldova și alte părți ale Balcanilor, orezul din Egipt și din Plovdiv, untul din Crimeea, zahărul din Egipt și din Cipru. Acestea fiind transportate pe mare sau cu caravanele la Istanbul.
Bucătăria otomană își are originile în Asia Centrală, apogeul și rafinamentul acesteia fiind atins în Câmpiile Anatoliei. Principalele cărnuri consumate la palat erau oaia și puiul, alături de găscă, rață, porumbel și potârniche pentru cei mai mari în rang. Vita era folosită doar pentru pastramă și sugiuc, cârnatul tradițional turcesc, condimentat și extrem de gustos din câte am constatat.
Carnea era în general friptă la proțap dar și utilizată în ciorbe, tocănuri sau alte feluri de mâncare în combinații cu legume. O varietate de feluri de mâncare, pentru toate gusturile. Normal, după ce au fost descoperite alte legume și cereale în America, au fost introduse și în bucătăria otomană. Vorbim de dovleac, de porumb, fasole, roșii și cartofi, introduse treptat în bucătăria otomană, diverse feluri de mâncare bazate pe acestea fiind și la dispoziția pofticioșilor erei moderne.
Cele mai impunătoare banchete la Palat erau cele pentru membrii Consiliului Imperial, la care erau invitate și delegațiile străine și la care se serveeau peste 100 de feluri de mâncare.
În interiorul bucătăriilor imperiale este amenajată și o expoziție a veselei și ustensilelor folosite. Personal cred că era perfect dacă vizitatorii aveau acces și la un restaurant cu mâncare gătită ca pe vremea otomanilor. Cred că acolo ar fi fost coada cea mai mare, coada cozilor! 😀
Din câte am înțeles, sultanul servea delicatesele pe o veselă din aur masiv și din argint, dar pe care le folosea de câteva ori pe an, la evenimente speciale. Ambasadorii erau serviți cu veselă de argint dar în rest se folosea veselă obișnuită, tăvi din lemn, cupru sau din fier, porțelan din China etc. În bucătăriile palatului erau folosit cuțite de origine valahă în sec. XV, pentru ca apoi să fie preferate cele ungurești.
Chiar interesantă această zonă a palatului imperiale. Dacă găseam și un restaurant adevărat, ar fi fost perfect. De menționat că este prezentă o cafenea, care este super-aglomerată.
Consiliul Imperial și Turnul Justiției din Topkapi
După ce ni s-a făcut poftă de un pilaf cu carne de miel la proțap, dar care a rămas doar poftă, am ieșit din nou în cea de-a doua curte a Palatului Imperial. Unde am mers către clădirile Consiliului Imperial Otoman, peste care se înalță un turn pătrat și cu un acoperiș conic, reperul cel mai înalt din tot palatul și care se vede de departe, din orice punct de belvedere al Bosforului.
În linii mari datează din perioada lui Fatih Cuceritorul, suferind totuși o serie de transformări în perioadele următoare.
Și primele camere de altfel ornamentate în stil caracteristic otoman pe care le-am văzut. Trei încăperi adiacente, cu trecere dintr-una în cealaltă pot fi vizitate la interior – Camera Consiliului, Sediul Arhivelor Statului și Sediul Marelui Vizir. Frumos decorate, în stil oriental.
Haremul din Topkapi
Imediat în spatele clădirii divanului se află intrarea în Harem, care trebui plătită separat, dar în care este permis accesul pe baza cardului Instabul Museums Pass.
Iar dacă Topkapi este un oraș în oraș, atunci putem spune despre Harem că este un oraș, în oraș, în oraș. Pentru că este strict demarcat de toate celelalte pavilioane și clădiri ale complexului.
În arabă, harem înseamnă un loc sfânt, în care nu are acces oricine, ci doar familia, cei apropiați. La otomani, erau camerele private ale dinastiei, interzise vizitatorilor obișnuiți sau musafirilor. Practic, se vizitează apartamentele sultanului, ale mamei acestuia, Valide Sultana, ale concubinelor, favoritelor și copiilor, precum și dependințele eunucilor negri, care păzeau incintele nemiloși să nu tragă careva cu ochiul.
Haremul s-a extins de-a lungul perioadelor ce au urmat, s-a transformat, curțile deschise au fost închise, cu vedere doar la cerul cel albastru, are nu mai puțin de 300 de camere, 9 băi, 2 moschei, un spital, o spălătorie și multe, dar multe dormitoare.
Către harem se trece și prin corpul halebardierilor, care se ocupau de paza haremului și a sultanului.
De aici am început să simțim apăsarea hoardei turistice, să am acel sentiment de vită mânată într-o cireadă, așa cum mi s-a întâmplat la Vatican cu vreo 15 ani în urmă.
Ba chiar am tras cu urechea la discuția dintre doi italieni, soț și soție. Ea, săraca, pesemne că nu mai putea de atâta înghesuială și poate că i se făcuse rău. El, foarte categoric – „Ho pagato cinquanta euro, voglio vedere tutto, tutto!” A fost chiar funny… 😀
Practic, unul după altul, după altul, în șir indian, simțindu-i respirația celui aflat în spate, am trecut prin corpul halebardierilor, al eunucilor negri, sălile de educație ale prinților, băile și wc-urile turcești, printr-o cameră de fumat, prin cele al concubinelor, al mamei sultanului, al favoritei acestuia, al prințului, al sultanului, prin sala de ceremonii a sultanului, printr-o sală de lectură, tot a sultanului.
Superb decorate în stil oriental și otoman, cu șeminee, panouri din faianță de Iznik (fosta Niceea), console decorate cu flori, marmură multicoloră, lambriuri din lemn, numai minunății.
Noroc că accesul în toate aceste camere este delimitat, că altfel nu puteam face nicio poză ca lumea la ce puhoi se revărsa în permanență pe acolo.
Normal, nu fiecare sultan care a trecut pe aici are camera sa, acestea fiind extinse și schimbate în funcție de gusturile celui care a urmat… și tot așa.
Așa că, dacă doriți să vedeți dormitorul lui Mehmed Cuceritorul sau al lui Suleyman Magnificul, luați-vă gândul. Majoritatea amenajărilor interioare actuale, ce pot fi văzute, aparțin ultimilor sultani. De exemplu, corpul de clădire în care locuia Fatih, a fost transformat de-a lungul timpului în trezorerie, ceea ce este și acum. Acolo sunt ținute bogățiile sultanilor.
Tot acolo am pătruns și către curtea interioară a haremului, de unde am văzut panorame încântătoare asupra Galatei. Culmea, aici coada dispăruse ca prin farmec.
Trezoreria din Topkapi, unde am văzut sabia lui Ștefan cel Mare
Trezoreria este amenajată acum în corpul de clădiri în care a locuit Fatih Cuceritorul. Și la care, pentru a intra, am stat la cea mai mare coadă, timp de aproape 30 de minute. Deja limitele răbdării noastre erau pe cale să cedeze, doar gândul că vom vedea sabia lui Ștefan cel Mare, expusă la loc de cinste, ne-a făcut să ne calmăm și să nu o luăm la goană către ieșire.
Până să găsesc sabia marelui domnitor român, am admirat o adevărată comoară din aur și pietre prețioase, transpusă în lucrături fine pe orice gen de obiect – cutii, bijuterii, săbii, platoșe, puști și alte arme, candelabre, veselă, table de șah, tronuri de aur etc. Am văzut chiar și sabia lui Fatih Cuceritorul.
Precum și diamantul făuritorului de linguri, în formă de pară, de 86 de carate, înconjurat de un rând dublu de 49 de diamante. Despre care o legendă spune că un pescar care l-ar fi găsit în gunoi.
Cât despre sabia lui Ștefan cel Mare, puteam trece ca o floricică pe lângă ea, pentru că nu mai este expusă solitar, așa cum văzusem pe internet, ci trântită printre altele.
Noroc că sunt vigilent. Trebuie să menționez totuși că am citit și văzut voci avizate care contestă autenticitatea acesteia, în sensul că nu ar fi chiar sabia domnitorului moldovean. Că l-ar fi păcălit pe sultan. Nu știu dacă este așa, nu sunt în măsură să-i contest autenticitatea.
Între cele două încăperi ale trezoreriei pot fi accesate balcoanele sultanilor, cu bolți arcuite și panorame superbe asupra Bosforului și Mării Marmara.
Panorame superbe asupra Istanbulului
După ce am ieșit din Trezorerie, am coborât scările de lângă aceasta către o altă curte interioară, ca o grădină deschisă, de unde am admirat panoramele asupra Bosforului.
Acolo este locul perfect pentru o cafenea, pe balcoanele astea și cele din grădină. Să stai, să sorbi o cafea turcească sau un ceai, să privești la forfota vapoarelor pe Bosfor, să te uiți cât poți cuprinde cu privirea către malul asiatic, la Insula Fecioarei, la noul turn de televiziune sau la noua moschee de pe dealul Camlica, dar și la malul european, cu orașul vechi jos și zgârie-norii între acesta și cer. Frumoase panorame, frumos oraș. Noroc că am avut aparatul foto cu mine, ca să vedeți și voi…
Aici aș fi zăcut ore bune dar n-am fost lăsat de colegii de turism, câteva sute poate. Pe de altă parte, cât de mare să fie cafeneaua ca să intre mare parte din puhoi? Cred că se luau la bătaie pentru vreun scaun sau vreo masă. Așa cum am văzut două turcoaice în sfânta Moschee Albastră, mai mai să se tragă de ciuf. Pentru că, de ce să nu o recunoaștem, nervii pot ceda în astfel de condiții. 😀
Așa că am purces înapoi către curtea interioară. Prea mult popor, prea mult soare, prea multe panorame…
Biblioteca lui Ahmed al III-lea
Central, între Trezorerie și Clădirea Relicvelor Sacre, se află un alt frumos corp de clădire, Biblioteca lui Ahmed al III-lea, deschisă oficial în 23 noiembrie 1719. Dedicată în special rezidenților palatului interior, unde aveau acces la cărți religioase, juridice, de știință, dar și de literatură din acele vremuri. Cărțile se află acum în librăria muzeului, pe care nu am văzut-o.
Frumos decorată și ornamentată, cu faianță de Iznik, am văzut acolo un fragment din harta lui Piri Reis, căpitan apoi amiral turc-otoman, geograf și cartograf născut între 1465 și 1470 în Gallipoli pe coasta Mării Egee a Turciei.
Clădirea Relicvelor Sacre, aici chiar am avut surprize
A doua coadă, poate nu la fel de mare ca la Trezorerie, dar nici prea mititică, am luat-o la intrarea în clădirea relicvelor sacre. Unde am avut parte de surprize de care nu știam în prealabil.
În primul rând că acolo se recita Coranul, mai degrabă se cânta. Am înțeles că de 500 de ani acolo s-a citit sau cântat Coranul neîncetat. Ceea ce este chiar incredibil.
După cum spuneam, surprize adevărate în această parte a muzeului.
Am văzut Toiagul lui Moise, mâna și o parte a craniului Sfântului Ioan Botezătorul, sabia profetului David, un bol de granit atribuit lui Avraam, dar și săbiile și arcul Profetului Mahomed, precum și ale califilor, încălțări ale acestuia, conturul picioarelor sale, scrisori trimise de acesta, mantia profetului, barba dar și un dinte al profetului, acestea trei din urmă ascunse ochilor muritorilor de rând echipați cu smartphone-uri în lăzi, cutii și cutiuțe de aur ornate cu pietre prețioase.
Chiar evocatoare artefactele și relicvele sacre, am fost norocoși să vedem câteva dintre cele mai importante relicve ale lumii creștine dar și musulmane.
După ce am ieșit de aici, am concluzionat că este timpul să ne retragem, deși mai erau și atâtea de văzut și de admirat, mai ales că nu ne era foarte clar dacă acoperisem pe deplin tot planul muzeal.
Cu siguranță că nu, de exemplu în corpul în care sunt expuse tot felul de costume, ale soldaților sau imperiale, nu am am mai avut răbdarea necesară să pășim. De asemenea, camera audiențelor era închisă publicului, cine știe ce alte expoziții importante și interesante am ratat. De pe internet aflu de o expoziții de picturi miniaturale, care-mi plac atât de tare și spre care nu am găsit direcția…
Dar, a fost de ajuns. Eram epuizați, extenuați, mai mult psihic decât fizic.
==============================================
Pe scurt, cum aș sumariza vizita noastră la Palatul Topkapi din Istanbul?
De două ori FABULOS! Fabulos prin prisma celor văzute acolo, fiind unul dintre cele mai interesante muzee-palat vizitate de noi. Dar și Fabulos de aglomerat, cum doar la Vatican am mai experimentat, o vizită de care, în aceeași măsură, nu-mi aduc aminte cu vreo deosebită plăcere.
Și aici, fără să ne dorim acest lucru, aglomerația și-a pus amprenta asupra experienței generale. Poate că am mai fi zăbovit pe acolo, să mai vedem și alte lucruri și cotloane interesante, pentru că am ratat multe altele cu siguranță, doar că după vreo patru ore n-am mai rezistat presiunii unui val atât de mare de turiști, așa că a trebuit să ne retragem până nu ne scot de acolo pe o targă, cu salvarea.
Practic, în tihnă am vizitat biserica Sfânta Irina și bucătăriile. În rest, am fost furnici într-un furnicar apăsător, o vânzoleală turistică de nedescris în cuvinte, care poate fi înțeleasă doar trăită aici sau la orice alt obiectiv turistic de aceeași amplitudine.
Ne-a plăcut, am avut ce vedea, cu siguranță. Doar că nu ne-am ales bine perioada. Poate că vom reveni cu o altă ocazie, în afara sezonului turistic, când sperăm să ne bucurăm mai în tihnă de toate frumusețile și minunățiile expuse aici.
hailaplimbare.ro 