La final de vară, așa cum am deprins bunul obicei de vreo câțiva ani încoace, încercăm pe cât posibil să facem o vacanță la munte, pentru a ne bucura de atât de dragele trasee montane și peisaje alpine. Dacă de vreo trei ani încoace am preferat Munții Tatra din Polonia, de data aceasta am decis să mergem în Munții Pirin din Bulgaria, după ce tocmai prin 2019 am fost și în Munții Rila, aflați la un zbor de vultur distanță spre nord de aceștia.
Deși făcusem rezervare la noi în țară, tot la munte, prin Retezatul Mic, la ideea doamnei am întors direcția la 180 de grade după ce am găsit pe booking o cazare mai ieftină și cu condiții mult mai bune decât la noi în apropiere de Bansko, stațiunea de iarnă preferată de români. Despre experiența sejurului de o săptămână petrecută prin și pe lângă Munții Pirin din Bulgaria voi reveni totuși într-un alt articol.
Am fi dorit să ajungem și pe cel mai înalt vârf al Pirinilor, Vihren, însă ne-am dat seama că mai trebuie să ne pregătim, la nivel psihic cel puțin, pentru că munții ăștia ce urcă până la 2900 de metri te sperie doar când te uiți la ei, darămite să te cocoți sus de tot pe crestele lor.
Așa că, ne-am rezumat a face trasee mai accesibile, în general de nivel mediu, unde ne-am bucurat de priveliști și panorame minunate cu lacuri glaciare înconjurate de creste colțuroase spectaculoase.
Două trasee am făcut cu plecare de la Cabana Vihren, cu două abordări diferite – prima dată am folosit telegondola din Bansko, a doua oară am mers cu mașina. Așa că pentru început o să vă spun cum puteți ajunge la Cabana Vihren, situată de la o altitudine de 1954m și locul de unde pleacă multe dintre traseele din Munții Pirin, atât către Vf. Vihren (2911m), cât și către alte destinații, cum ar fi lacurile glaciare sau alte cabane.
Cum se poate ajunge la Cabana Vihren
Practic, sunt trei posibilități, ba chiar patru de a ajunge la Cabana Vihren – cu telegondola din Bansko, cu microbuzul din Bansko, pe jos din Bansko (situație în care ar cam trebui să ai cazare la cabană sau un cort la purtător), precum și cu mașina personală. Noi ne-am folosit de două dintre acestea – cu telegondola și cu mașina.
Cu microbuzul, care se poate lua de undeva de pe lângă gara din Bansko sau din diferite stații, cam 8 Euro de persoană pe sens din câte am înțeles, nu am preferat din două motive – unul pentru că nu știam cât de aglomerat este la plecare și nici frecvența plecărilor, doi pentru că traseul acestuia pornește destul de târziu, cam în jurul orei 9 dimineața. Iar o deplasare poate dura cam 40 de minute.
Pe jos nu are rost să mai spun de ce, dar totuși o fac – nu suntem genul de munțomani mergem cu cortul în spate, nu mai avem nici vârsta, nici capacitățile fizice, plus că ținem cât de cât și la confortul nostru. Iar pentru astfel de trasee, care durează 3-4 ore pe sens, din Bansko și până la Cabană, plus retur, trebuie să ai și cazare sus pentru a putea călca ulterior pe traseele montane.
Așa că, primul traseu l-am făcut folosind telegondola din Bansko până la pajiștea sau poiana Banderishka. Dus-întors a costat 56 de Euro pentru două persoane, programul de funcționare fiind între 8.30 dimineața și 16.30 după-amiaza pe timp de vară.
Aici este și skepsis-ul de altfel – pentru că trebuiesc alese trasee în care să te poți încadra în orarul de funcționare, cel puțin la întoarcere. Pentru că, atenție, de unde te lasă gondola mai este de mers între 60 și 90 de minute până la Cabana Vihren, plus 60 de minute la întoarcere. Că noi am făcut în 45 de minute la întoarcere ca să prindem gondola, alergând practic pe munte, este altă poveste pe care nu o recomand nimănui. Nu de alta, dar nu aveam chef să mergem pe jos încă 3 ore până în Bansko sau să facem autostopul pe marginea șoselei cu ia-mă nene. Dacă se doresc trasee usoare, de maxim 3-4 ore, se poate merge fără probleme și cu gondola.
De preferat de ajuns cu mașina lângă sau foarte aproape de Cabana Vihren, dacă se dorește parcurgerea unor trasee mai lungi, către Vârful Vihren sau cine știe ce alt circuit pe la lacurile glaciare, la alte vârfuri, ca să nu mai depinzi de întoarcerea până la 16.30 la telegondolă.
Doar că, în acest caz, trebuie ajuns cât mai devreme pe drumul de acces, mai ales în weekend-uri, când pot fi sute de mașini parcate pe marginea șoselei pentru că nu mai au loc în zonele special amenajate și care sunt gratuite.
Nu de alta, dar sâmbăta când am ajuns noi cu telegondola, toate mașinile parcate pe șosea și care obturau sensurile de mers, aveau în parbriz amenzi. De asemenea, drumul de acces din zona de camping aflată cam la 30 de minute de mers pe jos către cabană, unde este o parcare destul de generoasă, este restricționat între 7 dimineața și 16.00 după amiaza pentru traficul auto. Trec doar microbuzele municipalității din Bansko.
În timpul săptămânii am găsit la limită loc de parcare în zona de camping cu pricina, chiar în jurul orei 10.00am. În weekend, recomand renunțarea la micul dejun de la hotel, ca până în maxim 6.30 dimineața să găsiți loc de parcare fără stres. Cel puțin eu așa voi proceda. Plus că pentru a urca pe Vihren ne-am fi alocat cu mult peste cele 7 ore recomandate pe internet. Din câte am văzut la fața locului, am constatat că acești timpi au fost contorizați de persoane mult mai tinere și mai sportive, care parcurg aceste trasee într-un ritm amețitor pentru noi.
Chiar ne-am trezit la orele 5 de dimineața la hotel ca să plecăm doar că o colică renală buclucașă ne-a stricat planurile. Pe o dată viitoare, sănătoși să fim.
Mai sunt câteva locuri amenajate și mai aproape de cabană, dar sunt foarte puține. Iar dacă parcați pe marginea drumului, obturând vreuna dintre benzile de acces, riscați amenzi, mai ales în weekend-uri și în perioadele mai aglomerate.
Primul traseu în Munții Pirin – Turul celor cinci lacuri glaciare (din care am văzut trei de aproape), de la Cabana Vihren
A doua noastră zi plină în Munții Pirin din Bulgaria, așa că ne-am propus și un prim traseu, turul celor cinci lacuri glaciare. Weekend, sâmbătă și pentru că din citisem pe internet drumul de acces pentru mașină era restricționat, plus parcări pline, am ales să facem acest traseu pornind cu telegondola din Bansko. Mai mult, chiar și cei de la hotel ne-au conformat că drumul este închis traficului auto.
Parcare am găsit fără probleme lângă stația telegondolei, chiar un spațiu extrem de larg și care poate găzdui sute de mașini în sezonul de iarnă. Acum aproape liber și unde-ți poți lăsa mașina fără să plătești vreo taxă. Bănuiesc că doar pe timp de vară, pentru că stații de taxare am văzut.
Fără coadă, deși era sâmbătă și mulți munțomani băteau la pas traseele după cum aveam să constatăm ulterior, doar că aceștia s-au cam dus toți cu mașinile, la fel, o să remarcăm ulterior. Am plătit biletele dus-întors (54 sau 56 Euro pentru două persoane), ne-am urcat imediat în gondola cu geamuri zgâriate ca la balamuc, ba chiar singuri în aceasta, pentru ca în vreo 25 de minute să ajungem sus la Poiana Banderishka la 1620 de metri altitudine, după ce am trecut și printr-o stație intermediară.
Vreme frumoasă, cer albastru și fără urme de nori, ne aștepta o zi frumoasă. De altfel cam așa arată fapticul traseului nostru din această primă incursiune pe cărări pirineze, înregistrat cu noul ceas Huawei Watch GT 7 Pro pe care am avut norocol să-l am la dispoziție pentru aceste ture montane.
- Distanță – aprox. 17km
- Durată – aproape 7 ore
- Diferență de nivel poztivă acumulată – 827m (pentru că se adaugă și cei peste 300 de metri diferență de la stația Banderishka și până la Cabana Vihren)
- Altitudine maximă – 2322m
De acolo, pe un traseu usor, cu urcare lină, prin pădure și spre final pe șosea, am ajuns cam în 90 de minute la Cabana Vihren. Am mers alene, de acomodare, de altfel cum ne place ca să ne bucurăm de pădure, de poieni, de natură, de floricele, de crestele muntoase ce se iveau prin ferestrele desișului crengilor de brazi. Ne-am mirat de cei câțiva kilometri de mașini parcate, dar nu ne-a mirat când am văzut câtă treabă aveau cei care le dădeau amenzi. Nimic din ce obtura vreo bandă de șosea nu scăpa fără patalama prinsă în ștergător.
5 minute de respiro la cabană, apoi repede în sus. Poanta e că indicatoarele în bulgară ale traseelor pot fi un pic mai greu de descifrat, așa că ne-am luat ceva timp până am găsit intrarea pe cărarea dorită, noroc cu aplicația Mapy.com pe care descărcasem deja gratuit harta Bulgariei.
Ca mai sus a fost și traseul nostru din acea zi – Cabana Vihren – Lacul Okoto (Ochiul) – Lacul Broaștelor – Lacul Dalgoto (Lung) și retur. Pe Ribno, Peștele, l-am admirat de la distanță pentru ca în următorul tur să-l vedem de aproape.
Am găsit într-un final punctul de acces pe traseu, deși puteam să o luăm bine-mersi și pe celălalt, dungă roșie – dungă verde, am trecut podețul peste râu și am început să urcăm ușor, pe o potecă ba în pantă, ba mai relaxată, ba cu bolovani și praguri, ba de pământ, ba cu grohotiș și dale din stâncă, unele fixe, altele mai mișcătoare. Nu tocmai facilă cărarea, nici prea grea, dar nici ușurică, te face să pășești cu atenție peste tot, ca să nu pățești naiba vreun pocinog.
Apoi am pătruns pe platoul alpin, unde crestele și panoramele munților din jur ne-am ținut companie pe tot parcursul acestui traseu. Frumoase peisaje, munți de peste 2600 de metri înălțime, ba chiar și cu 2700-2800 metri, plus semețul și stâncosul Vihren, 2914m, care parcă privește cu aroganță în jurul său. Și are motive, pare greu de atins, pare înfricoșător.
Cărarea traversează pajiștile verzi ale golului alpin, doldora de flori colorate de munte, pe lângă sau peste râul cu albia arămie de la aluviunile feroase pe care le scoate cu răbdare primordială din adâncurile munților și reflexii metalice când soarele îl mângăie după-amiaza, e chiar o plăcere să te plimbi pe acolo.
Cu cât urci mai sus tufele de afine sunt tot mai multe și mai dese, doldora de gustoasele fructe montane. Ca și în munții noștri, culegătorii de afine erau la datorie, cu pieptănul din dotare pus la piept și garnițele grele că de-abia le ducea în spate.
După vreo 30 de minute de mers și admirat, mai mult admirat decât mers, am ajuns la primul lac din turul nostru – Okoto, Ochiul (2062m altitudine). Și mi-am dat seama din prima de ce-i spune așa – arată ca un ochi limpede și cristalin care reflectă toată frumusețea din jur.
Câteva familii cu copii mici își așezaseră păturicile pe malul acestuia și se bucurau pe deplin de natură. Nici nu ai cum altfel.
Am inspirat cu nesaț frumoasele peisaje și am luat-o cătinel mai departe pe cărarea care șerpuiește pe lângă râu, ba mai urcă abrupt, bolovănos și stâncos pe alocuri, ba prin jnepeniș mai înalt decât noi, tot către Lacul Broaștelor. Ne-am făcut un prieten blănos și tare blând, pe care l-am omenit cu o bucată de măr, măcar am încercat, cărniță nu aveam la noi din păcate.
Nu înainte de a trece de indicatorul către Lacul Ribno (Peștele), despre care ne-am dat seama de ce se numește așa când l-am văzut de sus – nu trebuie să fii savant ca să-ți dai seama totuși, are o formă aproximativă de caras. Și pe care l-am admirat de sus de această dată, urmând să-i călcăm malurile la următoarea tură.
Practic, după mai bine de 1 oră și 40 de minute, cam mult aveam să constatăm, am ajuns la Lacul Broaștelor – Banderishki (2322m altitudine) unde n-am văzut nicio broască. N-o fi fost sezonul lor, o fi fost prea mult soare și stăteau ascunse, habar nu am. Niciun concert de brotaci, nici măcar în surdină, liniște totală.
Din păcate, de aici încolo am început să facem totul cam la foc automat – se apropia de ora 14.00 și, mai alarmant, aveam la dispoziție doar 2 ore și 30 de minute să coborâm la stația Banderishka de gondolă. Iar dacă doream să prindem ultima cursă, nu prea mai aveam timp de admirat și de lenevit cu gura cască la frumoasele și înălțătoarele peisaje.
Repede fuguța către Lacul Dalgoto (2310m altitudine), aflat doar la 10 minute distanță de cel al Broaștelor. Punctat, văzut, admirat pe cât de frugal ne-a permis-o timpul disponibil și… apăsat blană pe pedala de accelerație către Cabana Vihren, ca să prindem viteză warp maximă către stația de gondolă.
Practic, ceea ce făcusem în aproape cinci ore la urcare (hai, 4 ore și 30 de minute), trebuia să o coborâm în doar 2 ore și 30 de minute, ceea ce nu prea ne stă în fire, în sensul că de obicei coborâm la fel de lent.
Dar cum spaima că rămânem naiba pe munte, ne-a pus jar în călcâie și ne-a dat energia necesară, am ajuns la stația de telegondolă într-un timp record, cu doar 10 minute înainte să se închidă. Chiar performanță pentru noi, am coborât foarte repede, ba chiar am și alergat unde terenul ne-a permis. 😀
Goană-goană, dar din viteză tot am mai făcut niște poze la superbele peisaje pirineze. Cred că nenea de la gondolă, când ne-a văzut cum alergăm, ori s-a închinat, ori a râs pe sub grumaz de noi. 😀
În orice caz, noi ne-am făcut câte un rând cu multe cruci ample când ne-am văzut instalați pe scaunele gondolei. Am învins, deși nu credeam că suntem în stare! 😀 Deci, la nevoie, se poate.
Al doilea traseu – Circuit către Lacul Ribno (Peștele) și Muratovo, de la Cabana Vihren și înapoi către aceasta (practic completarea turului clasic al celor cinci lacuri glaciare din Munții Pirin)
Oarecum în oglindă din punct de vedere al spațiului temporal dedicat vacanței noastre în zona Munților Pirin, joi, ultima zi plină de acolo, aveam în plan să atacăm Vihrenul. Sâmbăta trecută, după ce descălecasem vineri, făcusem traseul vitezist către lacuri.
Meseriașii de pe internet spun că traseul către Vihren durează cam 7 ore dus-întors, noi ne-am făcut calculele că la ritmul nostru, unul în simbioză perfectă cu nivelul de pregătire fizică din dotare, ne va lua cam 10 ore dus-întors, asta în cel mai bun caz.
Și cum nu doream a ne prinde noaptea prin munții ăia, am pus ceasurile să sune fix la 5 de dimineața. Planul era să dăm skip la micul dejun, chiar pregătisem de-ale gurii de cu seară, și maxim la 7 de dimineața să fim parcați cât mai aproape de Cabana Vihren. Ca să fim printre primii pe traseul cu pricina.
Treziți la 5 dimineața, doar că pe la 5.30 o agresivă colică renală a lovit-o din senin pe draga mea doamnă. Chiar dacă o durea îngrozitor a insistat că îi trece și să plecăm, dar am spus stop-joc, nu era cazul de aventuri montane într-o astfel de situație și ne-am culcat la loc.
Pe la 9.00 ne trezeam, doamna cu mult mai bine, am mers la micul dejun și apoi, mai destinși, am zis să mergem totuși cu mașina către cabană și să vedem dacă avem noroc să găsim vreun loc de parcare. Dacă nu, ne întoarceam în oraș, la piscină, la therme, vedeam noi, că pe marginea drumului nu aveam chef să o las și să primesc vreo amendă bulgărească. Clar, pe Vihren nu mai aveam cum să ajungem, măcar ne plimbam pe acolo prin jurul cabanei.
Culmea, norocul norocului, cerurile ne-au fost favorabile și am parcat pe ultimul loc disponibil în parcarea campingului de lângă cabană, aflat la vreo 30 de minute de mers pe jos de aceasta. Să mai spun că este o adevărată plăcere să conduci pe serpentinele alea până la aproape 1900 de metri?
Parcați, echipați, am luat-o în sus către Cabana Vihren și după 37 de minute ajungeam acolo. A durat un pic mai mult pentru că ne-am întâlnit cu o familie de români pe traseu și am mai stat la taclale cu aceștia. Ei se duc de mulți ani în Munții Pirin, pentru câteva zile și întodeauna la întoarcerea din Grecia.
Ce ideea bună ne-au dat, pentru că Bansko se află la maxim o oră de condus de la autostrada dintre Sofia și Kulata. Cred că vom adopta și noi această strategie în anii ce vor urma, până ne vom sătura de Munții Pirin, că de Grecia nu cred a ne potoli pofta vreodată. Deși anul ăsta a trebuit să înghițim în sec și să îi ducem dorul.
Cam așa arată fapticul traseului nostru către Lacurile Ribno și Muratovo.
- Distanță – 11.44km
- Durată – 6 ore și 15 minute
- Diferență pozitivă cumulată – aprox. 600m
- Altitudine maximă – 2254m (un pic deasupra lacului Muratovo)
Și așa arată pe hartă traseul nostru pe harta Mapy.com care ne-a fost mai de folos pe alocuri decât semnele indicatoare de pe traseu care ba erau, ba se ascundeau. A fost bine până la urmă, nu ne-am pierdut.
Practic pe la orele 11.20 plecam de la cabana Vihren către lacul Ribno – Peștele, prima parte a traseului fiind comună celei pe care mai trecusem cu câteva zile înainte.
Nimic nu se schimbase între timp, toate erau la locul lor – pajiștile alpine, jnepenișul, râul sclipitor, poteca șerpuitoare și bolovănosă, crestele zimțate și stâncoase din inima Pirinilor. Deja vu…
Practic, după 3 ore, fără grabă, fără grija unui sprint pe final către gondolă, am ajuns la Lacul Peștele, Ribno (2190m altitudine).
Și ce faci când pășești într-un așa colțișor de rai montan? Te așezi pe-o piatră sau pe un petec de iarbă că slavă Domnului chiar ai unde, stai, respiri aer de munte și privești la panoramele ce te cuprind din toate părțile.
Ce culori, ce lac, ce munți, ce loc…
Poanta e că după atâta meditație contemplativă, mai trebuie să o iei și din loc. Câteodată cu mare regret, cum a fost cazul de față. După ce am bănănăit un pic prin jnepenișul de peste lac pentru a intra pe cărarea către Muratovo, am găsit-o într-un final și am luat-o din nou în sus.
Pe o cărare un pic mai colțuroasă, pe coama muntelui, nu foarte periculoasă de altfel, prin jnepeniș, printre multe tufe de afine. Din care m-am ospătat pe săturate, erau destule pentru toată lumea, culegătorii se pare că încă nu-și făcuseră drum pe acolo.
De la Ribno până la Muratovo (2230m altitudine) ne-a luat cam o oră.
Oh ce loc, ce lac, ce munți, ce peisaje… și aici.
Dintre toate lacurile glaciare la care am fost acum în Munții Pirin, aici am zăbovit cel mai mult. Am degustat ceva de-ale gurii, am privit în zare dar și în apele limpezi la puietul de pește care colcăia pe lângă toate malurile sale, chiar ne-am simțit bine. Ba chiar i-am dat rotocoale și am urcat un pic mai sus, pe cărarea care duce către Vf. Muratovo (2669m), a-l cuprinde cu privirea în totalitate.
Ce loc minunat am găsit pentru a ne încheia vacanța în munți, nici că se putea mai bine.
Am luat-o pe altă cărare înapoi către Cabana Vihren, practic am făcut un circuit pe celălalt mal a râului cu reflexii arămii și metalice. Reflexii de un albastru-metalic ireal de nenatural…
Practic, după 1 oră și 20 de minute ajungeam înapoi la cabana Vihren, după încă un ocol pe lângă lacul Okoto și un stejar extremă urgență în inima jnepenișului de la atâtea afine mâncate. 😀
Apoi încă 30 de minute până la parcare și… gata vacanța noastră.
=====================================================================
Practic, turul celor cinci lacuri glaciare din Munții Pirin, cu plecare de la Cabana Vihren și pe care unii îl fac într-o singură zi, noi l-am făcut în două zile, pe parcursul a două trasee.
Cu siguranță că l-am putea parcurge și într-o singură zi, dar atunci unde mai este bucuria unui traseu montan? Dacă nu ai timp să admiri, să privești și să te bucuri cu adevărat de tot frumosul ce te înconjoară?
Cine știe, poate m-a atins și pe mine într-un final înțelepciunea, a venit la pachet cu vârsta.
Cert este faptul că sunt trasee destul de accesibile, pe care am văzut destui turiști, de toate vârstele, chiar și familii cu copii de câțiva anișori. Bineînțeles, nu treceau pe la toate lacurile deodată, unii preferând doar unul sau două dintre acestea. De ajuns pentru câteva ore minunate petrecute în inima Munților Pirin.
hailaplimbare.ro 