Recunosc că sunt fascinat, pe cât poate fi un neofit, de istoria tracilor și a dacilor, de altfel ramura lor nordică. Pentru că, pe de o parte, am copilărit la câteva sute de metri de Argedava, cetatea unde s-a născut și a domnit Burebista, după cum se zice. Și în copilărie eram chiar curios să văd ce fac arheologii ăia care scobesc pe dealul cetății. Între timp, nimic nu se mai întâmplă acolo, a fost lăsată de izbeliște, din păcate.
Pe de altă parte, am rămas plăcut surprins să văd, de la primele noastre incursiuni prin Bulgaria cum pun în valoare vecinii noștri vestigiile tracice descoperite. O mulțime de tumuli și de morminte tracice pot fi vizitate, locuri de cult până nu demult ascunse printre munți, cromlech-uri, câte și mai câte.
Mai mult, fascinația mi-a sporit odată cu lecturarea cărții Frontiera de Kapka Kassabova, o explorare a frontierei dintre Bulgaria, Grecia și Turcia în care este adusă în discuție și moștenirea tracă, pe lângă alte subiecte sociale și politice ale acestor locuri cu o istorie atât de zbuciumată și de tragică.
Așa că, pentru anii următori, am punctat pe harta Rodopilor o droaie de obiective istorice și trasee turistice pe care să le vizităm și să le luăm la pas. Din pură curiozitate.
Cum am mers acum la Parcul Peisagistic și Istoric Grădiște, oarecum din întâmplare. Eram sub amenințarea ploii, care n-a mai venit, dar trăznea și bubuia jur-împrejurul Pirinilor. Așa că am decis să părăsim traseele montane pentru o zi și să mergem cu mașina un pic mai departe de Bansko, să fim feriți de vreo furtună aprigă. Adică la vreo 60 de kilometri, către Parcul Peisagistic și Istoric Grădiște (Gradishte pe hărțile bulgărești), pentru o tură scurtă pe traseul eco-turistic amenajat acolo. În aceeași zonă se află și sătucele Leșten și Kovacevița de unde v-am adus niște imagini, mai spre finalul acestui articol.
Parcul Peisagistic și Istoric Grădiște este un obiectiv turistic și istoric aflat în extrema sud-vestică a Munților Rodopi și descoperit a fi de fapt un loc de cult tracic abia prin anii 2000, pentru ca lucrările arheologice să se desfășoare prin 2006-2008 din câte am înțeles. Și ce o mai fi fost, pentru că din câte am aflat lucrările arheologice sunt abia la început. În orice caz un loc cu o încărcătură istorică profundă, poate cel mai vechi din Bulgaria după unii experți, cu o vârstă de aproximativ 7000 de ani.
Grădiște chiar asta înseamnă – cetate sau construcție.
În aceeași măsură, un loc cu multe legende, cum de altfel întâlnim pe întreg teritoriul ocupat de misterioșii Munți Rodopi. Par exemple, legendele spun că în zonă trăiau giganți care construiau și modelau toate acele figuri bizare în pietrele și stâncile uriașe, megalitice. Legende care dăinuie și prin alte zone balcanice sau din întreaga lume, stâncile și megaliții fiind mereu asociate cu giganții care ar fi trăit prin acele locuri. Ba chiar și pe la noi prin sat, acolo lângă Argedava, umblă o legendă că ar fi fost descoperite morminte de uriași, cu uriașii în ele, care au dispărut fără urmă.
Multe dintre stânci și megaliți au forme antropomorfe și zoomorfe de broaște țestoase, balene, rechini sau dragoni, după imaginația fiecăruia. Doar că o altă legendă locală spune că în antichitate Marea Mediterană era mult mai aproape de aceste locuri, nu hăt departe tocmai la Salonic, iar zeii au împietrit creaturile mării direct în munte pentru a păzi sanctuarul sacru al tracilor.
De asemenea, în interiorul complexului de megaliți există tot felul de fante și de tunele înguste săpate natural în piatră. Cine reușește să se târască și să treacă prin aceste găuri înguste se va vindeca de boli grave spune o superstiție străveche, respectată atât de creștinii cât și de către musulmanii din zonă, transmisă din generație în generație cu siguranță.
Pe lângă legende, parcul care se întinde pe nu mai puțin de 225 de hectare este și un adevărat sit arheologic. Sanctuarele megalitice fiind structuri construite din pietre sau lespezi uriașe prinse între ele, unele în forma lor naturală, în timp ce altele au fost prelucrate cu obiecte dure. Acolo au fost descoperite rămășițele unui sanctuar tracic antic, chiar deasupra megalitului vedetă al parcului, numit simplu – Capul.
De altfel unde se află cel mai înalt punct al sitului – la 88 de metri înălțime. Și acesta are o legendă, care spune că este chipul împietrit al unui zeu sau al unui rege trac care păzește sanctuarul sacru de sub el.
Nu lipsește legenda fetelor care s-au aruncat în apele învolburate ale cascadei sau într-un lac pentru a nu fi luate de otomani în haremul lor. Momin Vir se numește locul.
Ce să mai, un loc cum ne place nouă, cu legende și cu istorii, cum am mai vizitat atât prin Rodopi, la noi în Țara Luanei, dar și prin Polonia.
Dacă vrei doar să faci o plimbare relaxată pe poteca ecoturistică, eventual să te bucuri de panoramele oferite de punctele de belvedere, o poți face pe cont propriu fără nicio problemă. Biletul de acces costă 2 Euro de persoană.
Cred că mult mai interesant ar fi să beneficiezi de un ghidaj profesionist în limba engleză, pentru a afla lucruri interesante despre acest loc. Sau să te informezi cu lux de amănunte înainte. Pentru că paznicul de acolo nu parlea nimic pe engleză, a încercat să ne explice săracul pe imaginile de la panou ce putem vedea pe traseu, normal, în bulgară, noi am înțeles ce-am putut. Adică mai nimic. 😀
Traseul în sine nu este foarte greu sau dificil, în principal pentru că pasajele mai delicate au fost amenajate cu scări, treceri și asigurate cu balustrade din lemn. Dar, atenție, pe alocuri acestea nu prezintă siguranță, în sensul că treptele sunt șubrezite și desprinse, iar balustradele din lemn se mișcă ca la balamuc, nu te poți baza pe sprijinul lor, abia se mai țin pe poziție.
Ajunși, parcați pe cele câteva locuri disponibile chiar la intrarea pe traseu, noroc că nu mai era niciun vizitator. Ne-am încălțat cu bocancii, pentru că până la urmă eram pe munte, chiar dacă unul mai mic și am luat-o în jos, pe traseul alpin.
Două ore spuneau informațiile că ar dura parcurgerea lui integrală, chiar atât am făcut până la final. Mă rog, dacă se zăbovește mai mult în căutarea megaliților cu forme ciudate și zoomorfe sau a găurilor prin care să te târăști ca șerpii, dacă te așezi pe băncuțe sau în foișoarele amenajate, poate dura mai mult timp.
De exemplu, atât ne-a luat nouă să facem traseul circuit, de sus, până la râu în vale, apoi din nou în sus până la Cap. 3 kilometri, 2 ore, 210m diferență de nivel pozitivă cumulată.
După cum arătau indicatoarele, am luat-o puțin în jos, apoi am ajuns pe platoul doldora de megaliți, stânci cu forme pentru toate închipuirile și fanteziile, ba pe o potecă de pământ, ba pe pietre, lespezi sau printre acestea, la adăpostul pădurii dese. Nefiind tocmai pricepuți în a descoperi urmele tracice, am trecut ca niște floricele pe lângă acestea.
Cred că vreo 30 de minute a durat plimbarea și admirarea acelui platou stâncos și bolovănos, care a fost acum mii de ani poate doar un loc de cult tracic, poate și o cetate. Puncte de belvedere, foișoare în care-ți poți trage sufletul, frumos.
Pe niște scări ca vai de mama lor, bine că există până la urmă, dar cu atenție când am pășit pe ele și mare reținere când ne-am sprijinit de balustrade, am început să coborâm destul de abrupt către vale…
… am trecut pe lângă una dintre acele găuri în care n-am avut chef să ne târâm, poate că trebuia să o facem?
Apoi am ajuns la râu și am luat-o stânga ușor în sus, după indicatorul roșu.
… până am ajuns la podul roman, acum restaurat dar asaltat de vegetația pădurii. Se pare că pe aici trecea un drum care venea din Thasos acum ceva mii de ani.
Din nou în sus, pe poteca de pământ, pe lângă cascadă și albia pietroasă a râului, acum cu prea puțină apă, pe lângă niște podețe din lemn care treceau peste acesta dar care nu prezentau deloc încredere, așa că n-am avut curaj să punem piciorul cumva pe acolo, ca să nu ne prăvălim.
Alți bolovani, ba încă unul care îmi seamănă cu un cap de soldat care poartă o caschetă… iar la finalul circuitului am ajuns la CAP, pe lângă care am trecut și la începutul acestuia.
De milioane de ani împietrit și modelat de stihiile naturii. Un fel de Sfinx bulgăresc.
Înapoi către intrarea în parcul istoric. A fost o plimbare chiar frumoasă și interesantă, deși nu prea am bunghit noi prea mult din moștenirea sa istorică. Pentru că nu sunt deloc panouri informative acolo unde ar trebui.
====================================
Relativ aproape de acest parc istoric, Leshten (Leșten) și Kovachevitsa (Kovacevița) sunt două sate de munte din Rodopi, celebre pentru atmosfera lor autentică, din timpul Renașterii Bulgare. Accesibile ambele pe o șosea cu multe serpentine și pe alocuri doar cu o singură bandă, șosea de munte autentică de altfel.
Așezate între păduri dese pe coama muntelui, cu case din piatră cu mai multe etaje și balcoane sprijinite, cu acoperișuri din ardezie sau din piatră, străduțe strâmte, pietruite și abrupte, cu pensiuni, hoteluri de lux dar și mehane tradiționale, dar și cu destule clădiri dărăpănate și vai de mama lor, care încă nu au fost renovate.
Fondate în jurul sec. XVI-XVII de către populația creștină care fugea din calea otomanilor, undeva cât mai ascuns în pădure, cât mai de negăsit și mai greu de accesat. Așa cum s-a întâmplat mai peste tot în lumea asta balcanică și nu doar, oamenii se ascundeau și se fereau de primejdii. Cea mai înfloritoare perioadă ar fi fost în timpul renașterii bulgare, după exodul din perioada comunistă Leshten fiind aproape abandonat.
După 1990 au fost redescoperite de către cei care căutau o oază de liniște, unele dintre case au fost cumpărate și restaurate. Nici aici nu lipsesc legendele, unele cu căutători de aur pe râul însângerat, altele cu zânele Samovile care dansează prin poienile din pădure și îi ademenesc pe trecători, ba chiar și cu spiritele vechilor traci care șoptesc prin pădurile sacre din jur. Nu mă îndoiesc că ar fi ceva și focuri vii care arată unde sunt comorile…
Ba chiar și o legendă urbană circulă pe acolo, una care reflectă rivalitatea dintre cele două sate. Se spune că în Kovachevița locuiau mari maeștri constructori, recunoscuți în tot Imperiul Otoman, în timp ce în Leshten își aveau casele ucenicii și argații acestora. Din acest motiv casele din Leșten sunt mai mici și mai rustice, în timp ce în Kovachevița sunt mai impunătoare și fortificate. Un fapt istoric spune altceva – că în Leșten stăteau căutători de aur bogați și care i-au tocmit pe cei din Kovacevița să le construiască casele din piatră.
Acum, sincer să fiu, ambele sătuce sunt foarte asemănătoare, au cam același procent de case renovate versus cele aproape în ruină, ambele cu străduțe pietruite și în pantă, Kovacevița fiind un pic mai mare și cu mai mulți locuitori permanenți, 50-60 față de 10-15 în Leshten. Pe timpul verii sunt mai mulți turiști acolo decât locuitori, mai ales în weekend-uri, când pensiunile și mehanele sunt pline.
În Leșten am ajuns după ce am condus pe acea șosea mărginită de tufe mari de mure. Și a fost destul de greu să parchez mașina, am găsit până la urmă un loc mai înghesuit.
În bulgara veche, Leșten s-ar traduce liber ca „Locul cu aluni” sau „Aluniș”. Pentru că atunci când primii coloniști s-au stabilit în această zonă a Munților Rodopi pentru a căuta aur, versanții muntoși din jurul satului erau acoperiți de păduri dese de aluni sălbatici. Leshten s-a dezvoltat inițial ca o așezare minieră de căutători de aur, unii dintre aceștia devenind foarte bogați. La ce am constatat acum, toate acele bogății s-au dus între timp pe apa sâmbetei.
Și l-am luat la pas, cât se poate lua la pas, cred că într-o oră am cam terminat cu ce e de văzut pe acolo. Dacă nu te îmbie vreun miros de la taverna mehană sau ți face poftă de vreo cafea turcească. Un fel de cooperativă așteaptă vis-a-vis de platanul imens, chiar lângă bisericuța Sf. Paraschiva, de unde poți lua un suc rece, tot felul de preparate locale gen dulceață/miere, mirodenii uscate etc.
Noi am cumpărat miere de la tarabă aflată la câțiva metri distanță, de mentă, de mană și de sideritis, plantă cunoscută mai degrabă sub formă de ceai muntele grecesc. Foarte bună mierea, să mai spun că este mai ieftină decât la noi? Mierea de mană a fost 8 Euro borcanul mare, iar celelalte două au costat 7 Euro fiecare.
De-abia luasem micul dejun la hotel, că tare aș mai fi comandat un grătărel la mehana din centru, cu vedere panoramică peste zona de jos a satului.
După ora petrecută în Leșten, am condus mai departe încă vreo 10km până în Kovacevița, unde la intrarea în sat este o parcare destul de generoasă.
Legenda spune că primul colonist al satului a fost un meșter fierar (în bulgară: kovach) numit Marco. După moartea acestuia, soția sa a preluat conducerea gospodăriei, iar oamenii din jur mergeau „la nevasta fierarului” (Kovachevitsa), nume actual și definitiv al satului.
Repetir ca-n Leșten, am luat-o la pas pe străduțele, ulițele mai degrabă, pietruite și prăfuite, ne-am zgâit la suveniruri și la tractoarele rusești (cred) parcate pe unde aveau loc, ba în jos, ba în sus, printre case din piatră cu bârne groase, străjuite de garduri de piatră pe care au crescut tufe de flori roșii, galbene, albastre, portocalii, multe dintre acestea renovate și foarte drăguțe, altele care stau să cadă definitiv și iremediabil.
A fost o plimbare chiar plăcută. Într-un sat în care se pare că s-au turnat multe filme istorice bulgare. Și nu mă miră, are un farmec autentic și tradițional.
Poate chiar filme cu haiduci, pe modelul lui Șapte Cai de la noi. Pentru că era apărat și finanțat de către cete haiduci în vremurile otomane, unele conduse și de către femei. Patrulau trecătorile din zonă, jefuiau caravanele și perceptorii de taxe, iar aurul confiscat era donat în secret pentru construcția bisericii din Kovachevitsa și pentru întreținerea școlii. Aceștia aveau o adevărată rețea de spioni, localnicii le ofereau adăpost, mâncare, haine și informații despre mișcările trupelor otomane. Și aproape fiecare familie din sat avea un membru în ceată sau acționa ca iatak (tăinuitor). Un haiduc cu numele de Șaitan s-a remarcat în acele timpuri, Diavolul în turcă.
De altfel la fel se petreceau lucrurile și în Leshten. Și de aici se aprovizionau, ba se pare că fondurile necesare pictării frescelor din biserica Sfânta Paraschiva au fost parțial asigurate din donații anonime atribuite haiducilor.
Frumoase povești acum, ce crunte vremuri vor fi fost atunci.
Kovacevița pare un pic mai aranjat, poate și din cauză că este protejat ca rezervație istorică încă din anii 70-80. Mai multe pensiuni, cu o tavernă sau două în plus, ba chiar și un bar cu vedere… panoramică.
Și pe aici tot cam o oră am zăbovit, pentru că ne-a doborât căldura amiezii. Tuna, tuna peste tot, dar peste noi un soare de te coceai instant.
După părerea mea, ambele sătuce merită vizitate mai degrabă toamna, la final de septembrie, început de octombrie. Pentru că atunci pădurile de foioase ce le înconjoară se dichisesc în frumoase culori pastelate și tabloul poate fi perfect. Mai ales că în zonă se pot face, din câte am înțeles, excursii și drumeții către peșteri, canioane și cascade. Ceea ce înseamnă că merită chiar două-trei nopți de cazare într-unul dintre aceste sătuce fermecătoare.
Așa că deja mi-am propus un periplu de weekend prin Rodopi la început de octombrie. Dacă s-o și putea, vom mai vedea.
hailaplimbare.ro 