Ciudate vremuri trăim, cum generația noastră nu a mai trăit până acum. Sigur, am mai avut parte de crize economice, am simțit pe pielea noastră lipsurile din timpurile comunismului, precum și privațiunile de atunci, am trăit zile cu spaima radiațiilor de la Cernobîl…
Dar ceea ce se întâmplă acum nu credeam a trăi vreodată. Izolare, distanțare socială, abolirea drepturilor democratice cetățenești, carantină, ordonanțe militare, declarație pe propria răspundere, cumpărături pe fugă, stocuri de alimente și de… hârtie igienică… Uff…
Clar, trebuie să stăm acasă, să prevenim răspândirea, pentru a nu pune presiune pe sistemul nostru medical. Și așa vai de capul lui…
Eu trebuie să mai merg și la muncă, însă soția și copilul stau acasă, ies doar pentru cumpărături de urgență. Oricum ne facem cumpărăturile necesare săptămânal, cât mai de dimineață, să nu prindem aglomerație.
Am renunțat la mersul pe jos sau cu mijloacele de transport în comun către serviciu, ceea ce nu-mi place deloc, pentru că preferam să fac mișcare. Însă încerc să mă protejez pe mine și pe familia mea mergând la muncă acum cu mașina. Traficul este ca niciodată în București, drumul către serviciu durează numai 15 minute, față de cel puțin o oră în timpuri normale. Și găsesc fără probleme locuri de parcare în buricul capitalei.
Ironic totuși, îmi este dor acum de agitația Bucureștiului…
Normal, ne e teamă să nu ne îmbolnăvim, însă mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla din punct de vedere economic. Dacă situația asta de carantină mai durează mult, o grămadă de business-uri vor fi lovite crunt, din toate domeniile de activitate. Vedem deja știrile, cu o mulțime de oameni rămași fără locuri de muncă, cu șomaj tehnic, cu promisiuni din partea statului etc.
Am trăit recesiunea economică din 2008 cu scăderi de salarii și nesiguranța locului de muncă, țara noastră fiind poate cea mai afectată din Europa, după cum îmi spunea atunci președintele unei mari companii de electronice. Tot ce sper este să nu vină o recesiune mai cumplită acum…
În rest, stăm mai mult în casă, suntem în continuare optimiști, sperăm să fie mai bine, măcar la fel de bine. Vorbim cu părinții și cu familia la telefon, îi întrebăm dacă au nevoie de ceva, dacă vor să le ducem ceva, le facem cumpărăturile. Însă, pe cât de greu le este lor să nu ne sărutăm, să nu ne îmbrățișăm când ne vedem, păstrăm distanța… pentru protejarea lor, bineînțeles. Nici nu zăbovim prea mult la ei…
Chiar mă gândesc că va fi primul Paște pe care îl vom petrece departe de ei… va fi un Paște trist, tare trist.
Cam atât despre noi, revin cu alte impresii poate, cândva.
Voi ce faceți acum? Cum vă simțiți? Cum stați cu moralul? Ce credeți că se va întâmpla în continuare?
Hai la Plimbare :O) 