Printre cețuri, nori și ploaie dar cu peisaje de legendă. Pe urmele zeilor antici într-un weekend pe Muntele Olimp

Un vis devenit realitate, o tură de weekend pe Muntele Olimp, o dorință pe care o aveam de ceva timp, să urcăm și să ne minunăm de peisajele alpine ale vestitului munte din legendele grecești pe care, poate ca și noi, le-ați savurat în copilărie.

De vreo doi ani cochetam cu ideea unei drumeții pe cei mai înalți munți ai Greciei și iată că acum am avut ocazia și nu am lăsat-o să ne scape. Știam că lunile propice pentru urcat pe Olimp sunt august și septembrie, de fapt lunile cu cele mai puține precipitații și cu vreme frumoasă, propice drumețiilor.

Că noi nu am avut mai deloc parte de soare, este cu totul o altă poveste… Pentru că am nimerit în zilele care fac excepție de la regulă… 😀

Am luat feribotul din Thasos la prima oră pentru a trece înapoi pe continent, după o săptămână de huzureală pe plajele sălbatice din sudul insulei. Mai deloc anarhia și îmbulzeala de care am avut parte la venire, lumea era mult mai liniștită, oricum erau mult mai puțini turiști la acea oră matinală. Mai toți conaționali de-ai noștri care se întoarceau acasă….

O trecere în care am admirat răsăritul soarelui…

Din Keramoti am condus cam trei ore până aproape de ieșirea către Lithochoro, un fel de Bușteni al Olimpului. Numai că, la vreo 20-30 de kilometri înainte, a început să picure ușor. Nu-i nimic mi-am zis, nu e panică, doar o ploaie de vară…

Dar cu cât ne-am apropiat de destinație, ploicica s-a transformat într-o adevărată torențială, așa că am redus viteza de croazieră pentru o vizibilitate cât mai bună…

Olimpul nu se mai zărea, deloc, era înconjurat de nori groși, negri… Cerul ca de un cenușiu ca de plumb, adevărată priveliște bacoviană în mijloc de lună august…

Vai ce noroc pe noi… O dată vrem și noi pe Olimp și nici atunci nu nimerim cum trebuie…

Doamna îmi aruncă priviri ușor contrariate, văzând ce se întâmplă acolo unde trebuie să urcăm… Nu îndrăznește să întrebe dar o face, oricum privirea ei spune totul, nu ar prefera o drumeție pe ploaie torențială… Nici eu, nu sunt chiar atât de nebun, chiar dacă întoarcerea ar însemna ruinarea planurilor și viselor de a cuceri cele mai înalte culmi ale legendarului Olimp…

Sunt îngrijorat dar prefer să-mi păstrez optimismul. Intuiția îmi spune că nu va fi chiar atât de rău pe munte… nu va fi perfect, dar nici rău. (ps. și am intuit bine).

Am hotărât să mergem până la Prionia, unde este o parcare amenajată și unde pot lăsa mașina cei plecați în excursii. Urma să bem o cafea, să vedem cum e vremea, să întrebăm cum va fi… Și apoi să hotărâm ce vom face.

17km de șosea de munte, cu serpentine, până la Prionia (1100m), am condus de plăcere. Ceața ne împresoară, orizontul nu se zărește, deloc, măcar nu mai plouă. Am ajuns la cabană, am parcat și am mers să bem o cafea și un ceai.

Miroase atât de proaspăt, aer de munte…

L-am întrebat pe chelner dacă are habar cum va fi vremea. Mi-a răspuns evaziv – acum e bine, dar se poate schimba, niciodată nu se știe sigur cum e vremea pe Olimp. Exact răspunsul pe care nu-l doream…

Practic a lăsat totul asupra mea…

Dar am hotărât, cam de unul singur, pentru că echipa mea (soția și fiul) era în cumpănă. Dar autoritatea nu se discută și am început echiparea. Bocanci, rucsaci, apă, merinde… verificat, pus căsuțele de nailon în spate și melcii sunt gata de drum.

Dacă se intețește ploaia, dacă vremea nu se schimbă, urma să dormim la refugiu și să hotărâm în următoarea zi ce vom face…

Ziua 1. Urcarea până la refugiul Spilios Agapitos (5 ore, 1000 metri diferență de nivel)

Ceață… se vede cam la 10-15 metri înainte și jur împrejur, mai bine decât nimic…

Cărarea pietruită până la prima cascadă, bine organizată apoi pe toată durata traseului, cu trepte din bușteni, bolovani țintuiți cu cornier acolo unde este nevoie, marcaj E4 vizibil și semne indicatoare în punctele de intersecție cu alte trasee.

1000 de metri diferență de nivel, 6.7km distanță, pe care i-am parcurs în aproximativ 5 ore. Cam încet după spusele celor de la refugiu, care mi-au dat drept standard de necontestat o medie de aprox. 3 ore.

Timpi deloc conformi cu standardele mele personale…

Nah, noi suntem mai înceți, dar ajungem sigur. Iar majoritatea celor pe care i-am văzut la refugiu și apoi pe traseu sunt cu mult mai în formă decât noi… Mai tineri, sau mai sportivi, sau mai obișnuiți cu efortul susținut…

Ceață peste tot, mister absolut în pădurea olimpiană. Liniște absolută, întreruptă doar de bețele sau de pașii turiștilor pe care i-am întâlnit pe drum, solitari sau în grupuri. Se dă binețe – Yassas, Kalimera, Hello, Hi… ne înțelegem, ne salutăm… ne respectăm.

Unii dintre turiști, români, ce se întorceau deja de pe Mytikas când noi ajungeam la refugiu, pe la 5 după amiaza, plecaseră pe traseu de la 4 dimineața.

Cărarea destul de abruptă, cu puține zone în care se merge pe orizontală, dar potrivite pentru clipe de respiro. Nimic dificil până aici, nimic tehnic, doar efortul depus pentru urcare. Sunt câteva pasaje mai bolovănoase și pietroase dar nimic periculos, este chiar o adevărată plăcere să iei la pas cărarea către refugiul Spilios Agapitos. La începutul său te simți ca pe poteca regelui din Sinaia, cea care duce la Stâna Regală.

Când am trecut de cota 1800 am văzut valea în toată splendoarea sa și am zărit sus, printre pini, acoperișul refugiului. Nu mai este mult…

Pe drum am întâlnit și căluții cu ajutorul cărora se face aprovizionarea la refugiu.

Dar peisajele alpine ni s-au ascuns privirii pe acest tronson din traseu, perdele dese de nori și ceață nu au lăsat mai nimic să se distingă…

Umiditatea din pădure, plus transpirația de la efortul depus pe urcare ne-au înmuiat ireversibil tricourile de pe noi…

Atmosferă bacoviană, munte grecesc… optimism românesc… totul va fi bine…

La refugiu am ajuns după 5 ore de mers agale, cu multe pauze de respiro.

Pentru prima noapte avem cazarea asigurată. Am făcut din timp rezervări prin e-mail, chiar am plătit în avans 13 Euro/persoană. Am făcut checkin-ul, apoi un domn ne-a dus în dormitorul cu 15 paturi pentru a ni le arăta pe cele alocate nouă.

Nu e vreun lux dar putea fi și mai rău. Asta este, nu murim două nopți acolo.

De menționat că refugiul Spilios Agapitos oferă, pe lângă cazare, două săli de mese și un meniu cu mâncare caldă, diverse băuturi alcoolice și răcoritoare, wc-uri (turcești, dar există), chiuvete și un duș (cu apă rece, foarte rece, la fel, există).

Personalul prietenos, gata să te ajute și să ofere informațiile necesare.

Ne-am schimbat de hainele deja ude de la transpirație dar și de la umezeala din pădure, ne-am spălat ca pisicile cu apa rece ca un sloi de gheață, apoi am mers de am mâncat niște ciorbică de fasole, niște spaghetti bologneze, împreungă cu niște berici Vergina.

Ca să mă încălzesc, am luat și un țipuro de struguri… fără anason.

Prețuri? Ciorba 5.5 Euro, spaghetele 7.5 Euro, berea 3 euro, țipuro 4 euro o sticluță de 100ml.

Nu tocmai ieftin dar ținând cont că am mâncat bucate calde la 2100m altitudine, aș fi ipocrit să mă plâng. Toate alimentele nu ajung ușor acolo, nu este șosea, nici telecabină. Căluții fac toată treaba…

Apoi am mers la culcare. Mă rog, cine a putut să doarmă ca lumea pe un pat atât de strâmt. Dar nu mă plâng, măcar nu am stat sub cerul liber. Dar m-am foit toată noaptea. Toată noaptea.

După orele 11 se taie lumina în refugiu, așa că este nevoie de lanterne sau de frontale pentru a te preumbla la toalete… Mă rog, și lanterna de la telefon este bună…

Destul de liniște peste noapte în dormitor, printre atâția străini, doar câteva sforăituri și alte zgomote suspecte….

Ziua 2. Urcarea către Vârfurile Skala și Skolio și întoarcerea la refugiu (8 ore, 800 metri diferență de nivel)

La 6.30 dimineața mă trezește doamna mea, de-abia adormisem, m-am foit toată noaptea, negăsind poziția ideală pentru odihnă într-un pat ale cărui dimensiuni sunt sub nevoile mele personale.

Când ești lat cât patul…

Ne-am echipat repede și am mers de am luat un mic-dejun frugal (6 euro/porția). Ou fiert, ceai, miere, brânză topită, gem, ceva pâine și atât…

O parte dintre bagaje le lăsăm în cameră, nu avem nevoie de ele sus pe la vârfuri iar rucsacii, căsuțele noastre de nailon, vor fi mai ușori…

Dacă ar fi fost după mine nu aș mai fi luat nimic în spate. Dar de apă, cel puțin 2 litri de persoană este nevoie, plus pelerine de ploaie… camera foto, hanorac…

Răsăritul superb ne-a înviorat, cel puțin în spirit, Marea Egee oglindește în pete aurii razele soarelui… Pare că va fi o zi senină, doar părea…

Marea parcă a luat foc… la primele ore ale dimineții…

Cum se vede de acolo de sus, de la 2100 de metri, marea… ce priveliște minunată…

Apoi, pe la 7 dimineața am pornit pe traseul mult visat… către Vârful Skolio (2911m) dar sperăm să îl vedem și să îl admirăm și pe Mytikas (2918m), tronul lui Zeus…

Tot pe marcaj E4.

Cărarea, la fel de bine amenajată, călcată de miile de turiști ce trec pe acolo săptămânal, de toate națiile. Dar abruptă, de la început și până la final, fără pante line. Din zona cu vegetație și până sus la vârfuri, pe platou, urci pieptiș și fără răgaz. În 3 kilometri urci peste 800 de metri diferență de nivel.

Urci, asuzi, urci… Pas, după pas, după pas… Respiro… Admiri, simți, trăiești… Privești jur-împrejur în timp ce controlezi ritmul respirației. Tragi adânc aerul rece de munte în piept și o iei, din nou, din loc. Ca o repetiție fără de sfârșit… de zeci, de sute de ori.

Sunt unii care merg necontenit, pas după pas… Nu știu ce vână au în ei oamenii ăia…

Dar ziua nu a fost deloc senină, așa cum părea la primele sale ore. Posomorâtă, ceața și norii ne-au fost companioni permanenți, ne-au lăsat să urcăm sus și apoi ne-au împresurat…

Perdeaua de nori ne-a lăsat din când în când să admirăm stâncile colțuroase ale Olimpului sau pășunile sale alpine… Doar din când în când… și nu în toată deplinătatea lor, doar pe ici, pe colo…

… crâmpeie dintr-un tablou complet, crâmpeie ale divinității… dar de ajuns pentru a ne umple sufletele de frumos, de bucurie…

Dar, de ce să nu recunosc, tablourile puse în scenă de dansul haotic al norilor au fost cu adevărat impresionante, spectaculoase… Parcă totul arată mult mai bine așa decât într-o zi cu cer senin, fără de nori…

Pe de altă parte, întotdeauna am apreciat drumețiile pe munte cu vreme mai noroasă, pentru că pe soare efortul depus parcă este dublu iar consumul de apă, triplu. Așa că, ai și dezavantaje, dar și avantaje când faci o drumeție și soarele stă ascuns printre nori.

După aproape 2 ore și jumătate de urcat am ieșit pe platoul alpin… dar un platou deloc lin, ba din contră, de acolo începe urcarea pe zone de grohotiș și pietriș, care se mișcă și trebuie să fii atent să ai stabilitate la fiecare pas.

Efort necontenit, fără vreo pantă de nivel până pe Skala (2866m). Dar cu multe pauze de respiro, mai ales pentru a privi la căprițele negre ce-și vedeau liniștite de treabă, atente totuși la mișcările noastre.

Ne-am privit reciproc cu curiozitate… Culmea, primele noastre capre negre sunt aici, în Grecia. La noi, în România, nu le-am văzut niciodată atât de aproape…

Ceața tot mai deasă, vântul tot mai aprig și care o aduce tot mai aproape de noi. În afară de cele câteva zeci de metri în jurul nostru, nu prea am zărit mare lucru, nimic peste prăpăstiile ale căror margini le-am zărit și le-am simțit cu fiori adâncurile…

Pe cărare ne-am întâlnit cu un moldovean de-al nostru, plecat în drumeție cu câinele său lup. Urcase împreună cu el până pe Mytikas, curajoși amândoi, mai ales pe ceața aia.

Un francez a preferat să meargă până pe Skolio, Mytikas i s-a părut prea tehnic și prea periculos. Se întorcea și el.

După aproape 4 ore de la plecare din refugiu, am ajuns pe Skala, la altitudinea de 2866m.

A început să picure, puștii francezi ce ne depășiseră înainte se grăbeau să se întoarcă, nu erau echipați deloc pentru ploaie.

Noi ne-am pus pelerinele de ploaie și ne-am apropiat de prăpastie… oare vom vedea tronul lui Zeus? Mytikas ni se va arăta?

Pentru prima dată în viața mea, așa l-am zărit… doar un contur, fiind ascuns aproape în totalitate de ceața deasă…

Doi români s-au apropiat de noi, auzindu-ne că vorbim limba noastră. El, se vede că este munțoman experimentat. A fost cu 10 ani în urmă pe Mytikas dar pe alt traseu. Ceața, faptul că nu vede nimic, nu-l sperie.

Ea, tinerică, cu piercing în nas, fata lui. Are încredere totală în el. Și se mișcă amândoi incredibil de bine pe munte, au plecat pe jos de la Prionia, nu ca ca noi, de la refugiu…

Se hotărăște să meargă pe traseul cunoscut cu ani în urmă. Nu-l știe pe cel dinspre Skala, unde ne aflăm cu toții.

Am așteptat puțin și ceața i-a descoperit coama abruptă, folosită de temerarii care urcă pe vârful său… Hai Mytikas, nu fi timid…

În stânga se vede Skolio (2911m) și cărarea care duce către el… Nu zăbovim prea mult, ne temem de o ploaie mai puternică… așa că nu e timp de răgaz… Dacă Mytikas nu vrea, asta este… Skolio pare mai prietenos. Mai abordabil.

I-am lăsat pe românii noștri acolo și am plecat…

Oricum, chiar și pe vreme frumoasă nu am fi mers pe Mytikas. Este un traseu tehnic, pentru cei curajoși și fără frică de înălțimi și hăuri. Amicul meu grec din Meteora spune că putem face acest traseu, eu tot nu-l cred… Pentru el este nimic, se plimbă dezinvolt pe sfoară între stânci… Dacă am fi fost alături de el, poate alta ar fi fost povestea. Așa, singuri și fără experiență în zone de risc, am preferat să fim cuminți…

Cărarea către Skolio urmărește coama muntelui și urcă lin, mai abrupt în ultima sa sută de metri…

Frumos, tare frumos… Am văzut chiar și spatele tronului lui Zeus, dar stânca Stefani nu s-a lăsat admirată…

După 40 de minute am ajuns pe ținta noastră olimpiană – Vârful Skolio, 2911m… Al doilea vârf ca înălțime din masivul Olimp.

Ce mândru am fost de noi și mai ales de faptul că am fost în stare să urcăm până acolo… Lacrimi de fericire…

Am conversat vreme de câteva minute cu un grup de soldați americani aflat în permisie, destul de cool băieții și dezinvolți… se mișcau ca căprițele…

Ne-am odihnit cam 15 minute acolo sus, fericiți, zâmbitori… apoi am hotărât să ne întoarcem către Skala, poate, poate se duc norii și vedem mai mult din legendarele peisaje olimpiane.

Nu am apucat să mergem 200 de metri și a început ploaia. Măruntă, nu foarte puternică, dar nu mai erau cele câteva picături de care nu am avut teamă pe Skala. Așa că am schimbat cărarea și am tăiat-o direct în jos pe o alta vizibilă ce se intersecta mai jos cu cea pe care urcasem.

În dreapta, pe platoul din fața vârfului Agios Antonios spectacol total… Dar nu avem timp de admirat, plouă necontenit iar pelerinele noastre ieftine de la Decathlon nu fac față…

Ca să nu mai spun că am avut impresia că Zeus s-a întors într-un final acasă, că a cam început să trăznească destul de puternic… Se pare că e supărat…

După aproape 8 ore de la plecare, dintre care 2 ore și 30 de minute de ploaie necontenită, și aproape 6.5km parcurși, am ajuns din nou la refugiu…

Și să nu te enervezi când vezi ditamai curcubeul peste toată valea?

Ca să nu mai spun că ne-am întâlnit și cu niște melcișori, ca și cum mama natură ne arătă cam cum suntem noi pe munte…

Mă rog, mai mult eu, pentru că doamna și mai ales puștiul sunt cu mult mai sprinteni… dar mă așteaptă pe mine, nu mă lasă să mă pierd prin păduri și pajiști alpine…

După atâta frig și ploaie, ne-am încălzit cu o supică de legume, o tocăniță cu vită și cartofi, ca la mama acasă, niște ceai fierbinte și… ceva țipuroo…

Apoi din nou la somn…

Ziua 3. Coborârea la Prionia (3 ore, 1000 de metri diferență de nivel)

Parcă am dormit mai bine în cea de-a doua noapte petrecută la Spilios Agapitos. Oboseala acumulată și-a adus obolul. Dacă aș mai fi făcut încă un traseu, cred că a treia noaptea aș fi dormit ca un bebeluș… 😀

Ne-am trezit din nou la 6 dimineața, am băut repede niște ceai cald din ierburi de munte, apoi am luat-o ușor la pas către Prionia. Trebuie să ne întoarcem acasă, vacanța s-a terminat.

Nu ne grăbim, nu avea de ce, plus că efortul făcut în cele două zile anterioare își spune deja cuvântul asupra picioarelor noastre, bătrâne și grăsune… iar genunchii, săracii, ce mai suferă, unghiile mari de la picioare se vor învineți, din nou…

Și, ghici ce? Norii parcă au dispărut, zi mai senină ca asta încă nu văzusem pe Olimp…

Pe cărarea ne-am întâlnit cu tot mai mulți turiști ce se bucurau de vremea frumoasă și urcau către refugiu. Și români printre ei, unii m-au ghicit după sticla de Borsec ce o port în buzunarul rucsacului. Și ei vor pe Mytikas. Drum bun le-am rat. Și ei nouă.

Mașina ne-a așteptat cuminte în parcare. Ne-am echipat cu hainele civile, apoi am mers în Lithochoro pentru a cumpăra ceva de mâncare și niște cafele de la una dintre patiseriile de acolo.

După alte 10 ore și 2 granițe trecute am ajuns în București. Dar cu mintea suntem în continuare la ce am văzut, am trăit și am simțit pe Muntele Olimp. A fost ca într-un vis frumos… Greu, dar frumos…

Vrem din nou…

=========================================

Rupți de oboseală, cu o febră musculară cum gambele noastre nu au mai simțit până acum, dar încântați și chiar fericiți că am făcut o drumeție pe cinste pe Muntele Olimp, poate cel mai celebru masiv muntos din toată lumea…

O drumeție care ne-a făcut poftă pentru o alta, pe care o vom face poate anul viitor… Sănătoși să fim!

Ceea ce vă dorim și vouă!

PS.

Sunt drumeți care fac acest traseu într-o singură zi, de la Prionia până pe Mytikas și înapoi. Bravo lor.

Sunt alții care petrec o noapte la refugiu, pentru ca a doua zi să ajungă pe vârfuri și înapoi la parcare.

Noi am preferat două nopți la refugiu și acum îmi pare rău că nu am mai stat încă una, pentru a ne bucura și de vreme senină pe Olimp. Poate ar fi trebuit să mergem și către stânca Stefani.