Dimineață de joi mohorâtă, ultima din sejurul nostru și cea dintâi fără razele călduțe ale soarelui. Nimic nu poate străpunge momentan plafonul gros de nori.
Fără plajă de dimineață, așa cum ne place. Fără snorkeling. Cine știe, poate că și plouă mai încolo.
Așa că refacem planul zilei – vizită în Limenas cu gașca nebună, la alte vestigii antice, iar snorkeling după amiază, dacă soarele se va decide să-și facă apariția.
Ne-am simțit bine la Aliki, așa că vrem să vedem și mai multe mărturii ale civilizațiilor antice ce au trăit aici odată.
Ne-am îndreptat către zona nord-estică a orașului, unde cu greu am găsit loc de parcare. Pe un teren viran, aproape de templul lui Hercule, loc în care am lăsat mașinile cu acordul unei localnice.
Încă de la început te atenționez să faci această scurtă drumeție într-o zi fără un soare dogoritor, să fii încălțat cum trebuie, nu în papuci, și să ai destulă apă cu tine. Dacă vrei să ajungi până sus, în vârful stâncilor, unde flutură steagul Greciei, vei depune ceva efort și îți vor curge ceva sudori pe spinare. Doar vreo 150 de metri diferență de nivel… dar într-o zi caldă de vară ai nevoie cu siguranță de hidratare. Noi am simțit lipsa apei din plin, am băut aproape 2 litri de apă plată la primul magazinaș când ne-am întors.
De asemenea, poate te interesezi dacă există vreun ghid local sau vreo agenție care face tururi ghidate aici. Pentru că panourile informative lipsesc cu desăvârșire sus pe micul munte. Au fost odată dar nu prea au fost întreținute corespunzător.
Noroc cu cărarea bătătorită și care nu te va abate de la traseu.
Imediat lângă parcare, un panou ne lămurește asupra traseului de parcurs. Încă nu știm că vom avea ceva de urcat și că mai toți din gașcă vor renunța pe parcurs. Vom ajunge sus doar eu și doamna mea.
De altfel, am considerat această plimbare ca o scurtă tură de încălzire a musculaturii. Următoarea zi am părăsit Thasos-ul și am pornit în drumeția de weekend pe Olimp.
Primele referiri istorice despre insula Thassos vin încă de pe vremea istoricului grec Herodot, care se pare că ar fi trecut și pe aici. El scrie că insula a fost numită așa după Thassos, fiul regelui Anigoras al Feniciei. Fenicienii au exploatat resursele aurifere și de marmură ale insulei. Izvoare istorice grăiesc și despre prezența tracilor pe aceste meleaguri.
Mai târziu, coloniștii din Paros au întemeiat cel mai mare oraș, care să se vadă de oriunde, trimiși de către oracolul din Delphi. Așa că, parienii din Paros au populat insula sub conducerea lui Telesiklis și a fiului său, Archilochos.
Orașului ce a fost aici, odată, în acele vremuri pierdute în negura istoriei, i se mai spunea și „Atena Nordului”.
Cu siguranță era copleșitor să-l vezi de departe. Și nu mă miră la câte vestigii antice vom vedea acolo.
Pentru că urmele a „ceea ce a fost odată” sunt încă impresionante, încă prezente. Arheologii încă lucrează pentru a le dezvălui în întregimea lor, normal, pe cât este posibil.
După cum am amintit înainte, primele ne-au întâmpinat ruinele templului lui Hercule, înconjurat acum de clădiri și de locuințe. Gașca nu a zăbovit, a luat-o repede înainte. Și noi după ea.
După vreo 10 minute ajungem în portul din Limenas. Care găzduiește acum micuțele bărci de pescuit precum și tot felul de ambarcațiuni private. Și unde se află poate cea mai importantă zonă de promenadă a orașului.
Am copilărit în capitală, „țara” mea fiind tot aproape de citadelă, așa că mă iertați dacă mă fascinează tot ceea ce ține de viața pe mare, în special bărcile, bărcuțele și vapoarele… Cred că aș putea sta ore întregi într-un vechi port pescăresc și să privesc la ce se întâmplă acolo. De aceea nu mă sperie transferurile de multe ore cu feriboturile… M-aș simți minunat.
Un bob de zăbavă aș dori aici, în port, pe o băncuță. Privind.
Dar nu se poate. Gașca zăpăcită și grăbită îi dă ca nebuna tot înainte, e cu accelarația apăsată la maxim. Tot eu o aduc la realitate – am venit cu un scop aici și tocmai ce am zărit intrarea în antica Agora. De care trecuse cu nepăsare.
Dau adunarea către piața antică, acolo unde în acele timpuri străvechi pulsa cu adevărat viața cetății.
Conform surselor istorice, Agora a fost construită între secolele IV și II înaintea erei noastre. Era inima orașului, centrul comercial, politic și religios. Secolele s-au scurs, pericolul și jefuitorii mării și-au făcut apariția, Agora și-a pierdut o dată cu trecerea timpului măreția și rolul central.
Ne-am răsfirat ca vrăbiuțele care încotro printre ruinele Agorei, ale vechilor temple, locurilor de rugăciune, monumentelor, soclurilor de statui, acum acoperite aproape în întregime de iarba înaltă și deasă.
Câteva coloane frumos sculptate încă mai sfidează, semețe, gravitația și timpul. Martori tăcuți.
Din câte am înțeles, cele mai importante descoperiri găsite aici la jumătatea secolului XIX sunt expuse la muzeul Luvru din Paris. Trei dintre placile decorative ar fi fost retunate oficialităților din Thasos în acest an. Pesemne că sunt expuse la muzeul de arheologie.
Ne-am plimbat de ajuns printre ruinele Agorei, am făcut poze de grup și multe selfie-uri, acum o luăm în sus pe străduțe către celelalte atracții antice.
Cinci minute de mers și ne iese în cale templul lui Artemis, la care se execută lucrări arheologice și unde nu se poate intra. Plus sanctuarul lui Dionisos, bănuiesc eu. Pentru că nu este niciun panou indicator.
O luăm în sus către teatrul antic iar după vreo zece minute de urcat pe scări și primele șiroaie de sudoare, nor, nor, dar zăbușeală și umiditate tot este, am ajuns în fața unei porți închise. Copiii ajunși înaintea noastră se întorc deja, că nu au ce să vadă, așa că o iau la trap înapoi către terasele din oraș. Ne-au lăsat de căruță.
Și îi înțeleg. Vor să se distreze și să petreacă timpul fără prezența noastră, a părinților.
Noi, babalâcii, nu ne dăm bătuți așa ușor și hotărâm să o luăm pe cărare pe lângă gard, prin pădure, dreapta, stânga, ocolim și ajungem într-un plan superior de unde se vede în toată splendoarea sa teatrul antic.
Și acesta în plin proces de reabilitare. De aia este închis.
Cum ar fi ca peste câțiva ani aici să se desfășoare spectacole, concerte sau piese de teatru? Cum ar fi ca acest teatru antic să reînvie, după milenii, ca pasărea Phoenix? Și sper că așa se va întâmpla, aici se întâmplă lucruri serioase.
Gata, aici ne-am despărțit de gașcă definitiv. Nici ceilalți părinți nu vor mai departe. I-am pus eu să vină în papuci de plajă?
Am rămas doar noi doi, temerari și hotărâți să ajungem până sus. Nu știm încă ce e acolo, dacă vom mai vedea ceva sau dacă vom depune efort la urcat degeaba.
O micuță chilie este prima care ne iese în cale… Bun moment de reculegere, de rugă pentru noi și cei dragi nouă. Avem nevoie de puterea ta, Doamne!
Și, din nou, cu forțe proaspete, tot în sus. După aproape jumătate de oră suntem la primele ruine de sus. După hartă, aici ar fi fost Acropolele din Thasos. Un pic mai departe, pe o stâncă aflată la vreo 200 de metri, alte ziduri și alte ruine, mai semețe, mai îndrăznețe, ne încântă privirile și ne stimulează să le vedem de aproape.
Să nu stăm pe loc. Că ne cam sete, nu am luat apă cu noi. Credeam că plimbarea noastră va dura mult mai puțin.
Dar poți pleca repede de aici? Nu prea ai cum. Trebuie să iscodim toate cotloanele, toate ruinele, să ajungem până steagul ce flutură în vânt deasupra orașului.
Ce panorame de o parte și de alta ne încântă… Ce ditamai cetatea, impenetrabilă, o fi fost aici, cândva?
Cetatea care se vedea de departe… Cele câte ziduri groase încă în picioare ne cam dau indicii de ce a fost odată.
Acropolele din Nord? Oare și aici era un templu la fel de semeț ca și cel din Atena? La fel de impresionant ca Partenonul?
Nu vom cunoaște cu certitudine niciodată. Dar ne putem închipui pe baza mărturiilor încă rămase intacte, atâtea câte mai sunt ele.
Minunat. Noi doi, ruinele antice și măslinii seculari… cu priveliști spectaculare asupra orașului Limenas și locurilor dimprejur. Ce poate fi mai frumos? Ce-ți poți dori mai mult?
Cu sufletul plin de frumos, cu mintea clocotind de întrebări, ne-am întors în agitația orașului, pe străduțele pietonale pline ochi de turiști.
Dar forfoteala lor nu ne atinge momentan, nu ne deranjează, suntem prea copleșiți de mărturiile vremurilor de altă dată pe care am fost norocoși să le luăm la pas. Suntem aici, printre ei, dar cu sufletul încă acolo, în vârful stâncilor, în Acropolele orașului care se vedea de departe.
Final de sejur mai frumos nici că ar fi fost posibil.
Ba da, pe o băncuță, în portul vechi, privind în zare către noi orizonturi. Mâine, mergem pe muntele pe care sălășluiau zeii printre ale căror ruinate temple am visat la alte vremuri. Olimp.
Acum mă caută ei pe mine. Trebuie să plecăm, soarele și-a făcut apariția. Vor la plajă și la mare. Eu la snorkeling în golfulețul sălbatic din Astris.
Hai la Plimbare :O) 