Ghiftuiți după o cină preponderent pe bază de pește la pensiunea din Jurilovca la care eram cazați, parcă nu aveam stare. Era prea devreme pentru a merge la culcare, nici nu apusese soarele.
Ce să facem? M-am uitat pe harta Google și mi-a sărit în ochi satul Sarichioi, pe malul lacului Razim (cel mai întins din țară și poate și cel mai puțin adânc). Așa că am hotărât să dăm fuguța până acolo.
În 30 de minute mașina era parcată în micuțul port de pescari al unui sat parcă încremenit în timp.
Sarichioi, sat galben în limba turcă, era locuit de populație tătară pe la 1600. Cazacii au venit aici pe la 1740 și au rămas, rușii lipoveni fiind în continuare o comunitate importantă a satului.
Pe la 1850, era un centru piscicol important, cu peste 20 de cherhanale și 800 de pescari ce-și duceau traiul aici. Acum dacă mai sunt doar trei… cherhanale. La finelele secolului XIX erau 24 de mori de vânt aici. Ultima dintre ele se găsește acum la Muzeul Satului din București.
Ne-am plimbat agale, pe malul micuțului port, în care câteva bărcuțe bătrâne cu motoare noi se odihneau, am luat-o pe vechiul drum al cherhanalelor după ce am trecut de mail noul și micuțul pod al îndrăgostiților, adânc în lac pe ce a mai rămas dintr-un debarcader la care acostau bărcile cu vâsle doldora de pește.
Stropiți de valurile apelor lacului, sub bătaia vântului de seară.
Atât. Doar atât. Nimic mai mult.
Hai la Plimbare :O) 