Retrospecții și melancolii de toamnă

Nu știu de ce, dar mie îmi place parcă mai multa toamna, față de orice alt anotimp al anului. Nici primăvara, cu a ei explozie de culoare și de viață, nici vara, anotimpul timpului liber, al plimbărilor în natură și al călătoriilor, cât despre iarnă, cu al său veșmânt opac și rece, îi dedic mereu cărțile citite în căldura confortabilă a casei…

Sunt întru totul de acord cu Albert Camus, care spune într-un nemuritor citat că toamna este ca a doua primăvară, pentru că fiecare frunză este o floare. Pădurile parcă sunt în sărbătoare, colorate de-ți iau ochii, ba chiar și copacii stingheri de pe străduțele ponosite și doldora de mașini parcate alandala se dau în spectacol, nu ai cum să treci pe lângă ei fără să-i observi.

M-aș trezi, aș trăi și aș dormi la căldura inocentă și confortabilă a unui pastel de toamnă. M-aș încălzi cu energia primită, aș respira vântul care trece printre coamele ruginii ale copacilor, m-aș hrăni numai din frumusețea plăpândă dar atât de maiestoasă a unui peisaj de toamnă, cu păduri întinse în culori mii, așternute sub coama munților. M-aș pierde pentru totdeauna într-un tablou perfect de toamnă, rătăcind la nesfârșit pe cărările sale, fără să caut ieșirea…

Oh, Doamne. De ce nu m-ai făcut poet, să-i cânt frumusețea în râuri interminabile de versuri…

Clar, sunt un romantic incurabil…

===================

Este anotimpul în care merg cu plăcere pe jos la serviciu. Renunț la mașină, pașii îmi sunt acum mijloace de locomoție. Traficul infernal, așteptarea continuă cu piciorul pe ambreiaj, șoferii nervoși și grăbiți, de parcă lumea s-ar opri acum, îmi sunt străine.

Îmi pun căștile pe urechi, dau drumul la o listă cu rock alternativ pe spotify și merg. Merg, ascult muzică și privesc în jur, deși toamna din jurul meu estompează de cele mai multe ori ritmurile drăcești ale muzicii. Dar e bine, îmi place așa, este timpul meu și-l petrec așa cum vreau.

Mă simt atât de bine încât nu-mi repugnă nici casele și clădirile părăsite și derăpănate ce-mi ies, zi de zi, în cale. Urme ale vremurilor ce au fost, uitate acum, dar încă acolo. Așteaptă să fie văzute cu adevărat și readuse la viață. Pentru că Bucureștiul are în aceeași măsură clădiri vechi și degradate, pe cât se ridică minut de minut unele noi și moderne, înalte până la cer.

Inevitabil pașii mă poartă peste Dâmbovița prin parcul Cișmigiu. Unde, în fiecare dimineață, o pereche de seniori, el și ea, poate pe la 60 și ceva de ani, joacă ping-pong la una dintre măsuțe. Cât timp locul nu a fost înțesat de chiulangiii din liceul Lazăr, aflat peste gard de parc. Nu-i condamn pe tineri, deloc, am fost și eu ca ei, tinerețea are farmecul său chiar și într-un nevinovat chiul de la ore.

Îmi place să-i privesc pe cei doi, să fur un pic din seninătatea relației lor, consolidate în decadele ce au trecut.

Îmi imaginez că el a fost inginer, ea, profesoară, poate că viața împreună le-a fost lină, cel mai probabil că nu, viața îți oferă restriștile ei, dar acum sunt împreună, în armonie. Poate fără griji, copiii li s-au făcut mari, i-au crescut, le-au călăuzit destul pașii, acum au timp doar pentru ei.

După ce s-au săturat de jucat ping-pong, pleacă agale spre casă, el ținându-și mâna protector peste umărul ei.

Mi-ar plăcea să fiu la fel, să trăiesc la fel împreună cu iubita mea soție, când vom fi și noi seniori la rândul nostru. Nu a venit încă momentul dar nici departe nu este. Să fim împreună, ca dintotdeauna.

==============

Stau pe o bancă prăfuită de Cișmișiu sub ruginiul binefăcător ce plutește pe deasupra mea, privesc la cei care bat aleile parcului, unii aleargă, fac sport, își plimbă câinii, alții doar au drum pe acolo către școală sau serviciu.

Privesc… dar fără să vreau mintea îmi zboară…

Da, știu că a venit timpul să iau piciorul de pe accelerație. Știu asta deja de ani buni și, cu fiecare an care trece, treptat, piciorul se mai ridică câte un pic. Am alergat destul prin viață, cu siguranță nu la viteze amețitoare ca alții, fără rezultate spectaculoase dar mulțumitoare pentru mine, cu bucurii, amăgiri dar și câteva regrete, ca oricine altcineva. Nu sunt mai altfel… Nu sunt mai deosebit.

Sunt doar un el pentru ceilalți. Dar sunt eu, pentru mine.

Acum este momentul să o trăiesc mai agale, mai ardelenește, să mă dezvăț pentru totdeauna de apucăturile de regățean. Să fiu mulțumit de puținul pe care îl am, să mă bucur însutit și fără opreliști de cei din jurul meu, de familia mea. Să mă bucur și cu mai multă pasiune de toamnele ce vor urma să vină, deși regret că nu le-am apreciat la adevărata lor valoare pe cele trecute.

Cine știe, poate ăsta este doar efectul acalmiei unei dimineți însorite de toamnă, petrecute sub un copac cu frunze aurii, în Cișmigiu.