Nostalgii de iarnă…
În copilăria mea, pe lângă vacanța de vară, cele mai așteptate erau sărbătorile de Crăciun și de Revelion. Pentru tot ceea ce însemnau ele, pentru tradiții și obiceiuri, pentru zăpada abundentă care acoperea totul, câteodată în nămeți cât mine de mari, momente, zile în care noi copiii ne distram de minune.
Cum începea vacanța de iarnă plecam la țară, în sătucul de lângă București, de unde nu mă întorceam decât când se termina și trebuia să mergem din nou la școală. Pentru că atunci, în acea perioadă din comunism, tradițiile și obiceiurile iernale se desfășurau an de an și erau un izvor de bucurie pentru noi toți, copii, părinți, bunici, străbunici…
Zăpada nu lipsea, an de an. Ba chiar era din belșug, așa că toată ziua alergam ca năucii cu copiii din vecini, ne băteam cu bulgări, jucam fotbal, ne aruncam în zăpadă, făceam cazemate.
Satul fiind așezat pe un fel de deal, ne duceam la săniuș pe dealul Cetății dacice Argedava, pe ulița de la casa boierească sau pe cea care dădea către vechea fântână cu cumpănă, unde aveam noi chef, unde era liota mai numeroasă. Și ce bulgăreală mai încingeam acolo…
Leoarcă și înghețați bocnă, cu zăpadă prinsă și-n izmene, roșii în obraji ne întoarceam la lăsarea întunericului în case, unde ne așezam lângă sobele care duduiau și dogoreau căldură. Ne mai încălzeam și cu o cană de vin fiert, asortat cu covrigi proaspeți. După o zi de hălăduit prin zăpadă aveam o foame de lup, pe care mamaia ne-o astâmpăra cu ce ne poftea sufletul.
Nici copilăria mea nu mai este, nu o mai pot aduce înapoi, că așa-i legea firii, nici iernile nu mai sunt ca altădată. Dar memoriile sau frânturi din acestea mă vor face să zâmbesc cât voi mai face umbră acestui pământ.
Ce televizor, nu aveam la țară, ce internet, nu exista, ziua toată alergam ca bezmeticii prin nămeți, iar serile le petreceam la gura sobei, jucând tabinet sau șeptica cu bunicii, ba chiar o mai puneam pe mamaia să ne zică niște povești de-ale ei. Rudele se perindau rând pe rând pe la noi, mesele întinse se țineau lanț, vinul roșu și vârtos de ananas curgea râuri.
Și acum îmi aminte cum mișunam pe lângă bunici în ziua de Ignat, când tăiau porcul, îl pârleau cu paie și, ca la noi, se întâmpla în tot satul. La toate porțile trebăluiau sătenii pe lângă porcul sacrificat. Toți în aceeași zi, așa era datina. Ne trezeam încă de la prima oră în guițatul disperat al porcilor trași cu forța de doi, trei sau patru oameni, funcție de mărimea lui, pentru a fi dus la locul tăierii. Iar bunica strângea într-un lighenaș sângele care curgea din grumaz, ca să-l frece la final pe tot porcul, după ce a fost pârlit și spălat.
După tăiere, la toate porțile, rând pe rând, se aprindeau focurile din paie, peste viitoarele delicatese culinare, atunci în stare brută și nerafinată.
După ce îl pârleau și îl spălau, îl frecau cu sânge, îl acopereau cu o pătură iar noi, copiii, ne urcam pe el. Ca să fie bine în noul an. Mai primeam și ceva bănuți pentru o așa onoare. Din păcate, nu am poze de atunci, doar memoriile mi-au mai rămas.
Țin minte și acum vâlvâtaia ce se ridica în sus din paiele puse peste porcul sacrificat și mirosul de pârlit ce ne inunda căile olfactive. Și cum bunicul sau cel care îl ajuta mai luau câte un mușuroi de paie aprinse cu furca și îl puneau în locurile în care porcul nu fusese bine pârlit.
Cum terminau de pârlit, cum jupuiam șoriciul de pe el unde plesnise și îl hăpăiam cu poftă. Ce trichineloză, ce teste… nu auzisem de așa ceva pe atunci. Ce să mai spălăm șoriciul, îl ștergeam de negreală pe hainele de pe noi și imediat bucățica de șorici dispărea în gurile noastre pofticioase. O delicatesă mai bună decât șoriciul jupuit de pe porcul proaspăt pârlit cu paie nu există din punctul meu de vedere. Eram certat dacă exageram cu jupuitul, pentru că stricam viitoarele șunculițe afumate.
Bunicul și ceilălți bărbați se încălzeau în acele zile geroase cu o țuică fiartă. Așa se obișnuia atunci la tăiatul porcului, așa se face și acum. Că doar tocmai ce am sacrificat zilele trecute unul cu tata, în același loc ritualic ca și acum multe zeci de ani. Numai că acum nu se mai folosesc paie ci arzătoare cu butelie. Dar țuica fiartă tot de bază a rămas.
Apoi venea sarcina ingrată de a o ajuta pe mamaia la curățatul mațelor. Îi turnam apă când le curăța, cu mâinile la nas de odoarea ce se împrăștia în jurul nostru. Dar nah, atunci nu găseai mațe gata pregătite la supermarket, iar bunătățile alea de cârnați, tobe și caltaboș trebuiau făcute, nu exista masă de Crăciun sau de Revelion fără bucatele specifice.
Nu mai știu exact în ce zi se făceau turtele, un fel de terci din grâu fiert, nuci, pâine, condimente și zeamă cu zahăr sau cu miere, toate amestecate într-un lighean cât mai mare. Și din care țin minte și acum că alegeam doar grâul și nucile, ocolind cu grație pâinea zemoasă. Genul ăsta de turte, preparat în acest fel, l-am văzut doar la noi în sat, poate și în satele învecinate. Nicăieri altundeva.
Tot prin aceeași eram trimis în curtea lui Sârbu, străbunicul meu, care avea o mică moară de uruială la care macinam porumbul pentru păsat. Nu am mai mâncat așa ceva de când s-au dus pe lumea ailaltă bunicii și frații lor. Ce bun era… Păsat cu lapte, cald și bun. Precursorul cerealelor de astăzi.
Eram clasa a 4-a când s-au dus străbunicii mei, amândoi în aceeași noapte. Nedespărțiți în viață, nedespărțiți și în moarte, așa cum i-am cunoscut eu în căsuța lor de paiantă.
Clar, una dintre cele mai așteptate seri era cea a Colindului, în care sute de copii din satul nostru dar și din cele învecinate luau toate ulițele și casele la pas, cu desagele în spinare, după covrigi, mere, nuci, câte o portocală mai încoace, rudele mai dădeau și un leuț acolo iar când ne-am mai mărit, paharele de vin curgeau cu nemiluita, iar cei fără limită se întorceau în patru labe acasă.
Că așa era în seara de Colind, acolo, la țară. Bucurie, veselie…
Nu conta că este ger sau noroi pe ulițe, satul era tot al nostru, urlând din toți rărunchii „Ne dați ori nu ne dați?” Iar glumeții mai continuau „Fasoleee cu cârnațiii”… Ocoleam cu pricepere doar locurile în care știam că au câini răi.
Pline erau ulițele de copii și la toate porțile ieșeau gospodinele cu coșurile doldora. Gospodarii stăteau de o parte, cu ulcioarele de vin, pentru a-i cinsti pe flăcăi. Acum, dacă mai colindă câteva zeci de copii în tot satul. S-a cam dus tradiția asta, din păcate…
După ce ne săturam de colindat, ne întoarceam la căldurică, unde înșiram pe sfoară covrigii și făceam inventarul la mere, bomboane, nuci și ce mai primisem. Mă întreceam cu sormea, care dintre noi a strâns mai mulți covrigi, care are șirul mai mare. Apoi agățam șirurile cu covrigi în cămară și ne serveam de acolo ori de câte ori se fierbea vinul. Adică și dimineața, și seara.
Care era mai matinal, mai dădea o tură la colindat și în dimineața următoare. Eu nu mă mai duceam, eram mulțumit cu captura de cu seară, preferam să mai lenevesc sub plapuma grea din pene de rață sau de gâscă, la căldura sobei.
Chiar înaintea ajunului, casa bunicilor începea să miroasă a cozonaci și a plăcinte, de mere sau de brânză, ba chiar și un fel de baclavale cu multă nucă și rahat, precum și cu tot felul de arome și aburi de la mâncărurile preparate din carnea porcului sacrificat, din care noi, copiii, mai gustam încă dinaintea Crăciunului.
Ei, bunicii, nu puneau gura pe dulce, până în ziua de Crăciun țineau post. Cel puțin bunica, că tataia mai trăgea câte un vin, câte o țuică. Sau și astea sunt de post?
Bunica făcea treabă în casă, bunicul pe afară, punea la afumat șunculițele și burta umplută, pe care de obicei o mâncau mai spre primăvară, prăjită cu ouă sau în ciorba de ștevie. Delicatese!
Tot iarna, bunica, mamaia cum îi ziceam noi, monta războiul pe care țesea preșuri țărănești iar seara împletea la ciorapi sau veste din lână pentru noi. Robotea toată ziua, de dimineața și până seara, o clipă de răgaz nu avea.
Nu țin minte să fi primit cine știe ce cadouri sub brad atunci, nu făceam liste pentru Moș, dar eram atât de fericiți chiar și așa. Copilăria noastră parcă nu a fost la fel de materială ca acum, ne mulțumeam cu puțin, cu dragostea alor noștri și cu bucatele pregătite. Oricum, pe vremurile alea cadourile le aducea Moș Gerilă, nu Moș Crăciun ca acum. Da, ne bucuram ca orice copil la o jucărie dar primeam doar una, poate mai degrabă ceva hăinuțe.
Nu am mers niciodată cu Steaua în dimineața de Crăciun, dar veneau o grămada de copii pe la noi, apoi pe la prânz urmau flăcăii cu Irodul. Unii chiar călare, veneau din alte sate.
Cam așa e acum, cu Irodul încă se mai vine… filmat acum vreo 5 ani.
Eu mergeam la urat în seara de revelion, ba singur, ba acompaniat de unul sau doi prieteni. Unii ne primeau, alții nu, ba chiar ne întrebau ai cui suntem, ca să știe dacă suntem bineveniți sau nu. Că dacă eram rude, trebuiau să ne pună să cântăm. Și cum eram rudă cu mai tot satul, bunicii mei având fiecare cel puțin șapte sau opt frați, aveam ceva de treabă…
Am plecat să colindăm
Domn, Domn să-nălțăm!
Cand boierii nu-s acasă
Domn, Domn să-nălțăm! Domn, Domn să-nălțăm!
Și-am plecat la vânătoare
Domn, Domn să-nălțăm!
Să vâneze căprioare
Domn, Domn să-nălțăm! Domn, Domn să-nălțăm!
Căprioare n-am vânat
Domn, Domn să-nălțăm!
Și-am vânat un iepuraș
Domn, Domn să-nălțăm! Domn, Domn să-nălțăm!
Sa facem din blana lui
Domn, Domn să-nălțăm!
Căciuliță Domnului
Domn, Domn să-nălțăm! Domn, Domn să-nălțăm!
Revelionul îl petreceam alături de bunici, ascultam la radio sau ne uitam la televizor mai încoace prin anii 1985-1986 și râdeam la scenetele de acolo, la care mă uit cu plăcere și acum când le mai nimeresc pe TVR. Nici revelioanele la TV nu mai sunt cum erau odată…
Pe 1 ianuarie, de Sf. Vasile, mergeam și cu plugușorul când m-am mai mărit un pic. Într-un an, cu bănuții strânși de la urat și de la plugușor mi-am cumpărat un aparat foto Smena. 400 și ceva de leuți am dat pe el… Cred că îl mai am pe undeva… Eram clasa a 7-a sau a 8-a…
Și acum păstrez o amintire plăcută dimineților geroase când făceam ochi sub plapumă, cu focul proaspăt aprins duduind în sobă și cu primele știri ale dimineții ascultate la radio. Începea o nouă zi de distracție…
Tataia s-a dus într-o iarnă, tocmai ce terminasem armata și mă angajasem, eram tânăr și nu prea mă mai duceam în vacanțe pe la ei.
M-am întânit cu el întâmplător pe stradă, eram cu prietena mea, viitoarea mea soție, era mândru de mine, când m-am despărțit mi s-a părut că avea lacrimi în ochi. La două săptămâni după, s-a dus… Mi-a lăsat un gol în suflet. De atunci întotdeauna am avut regretul că nu am petrecut mai mult timp cu el, că nu l-am văzut atât cât aș fi dorit. Regrete…
Mamaia l-a urmat la un an distanță, tot iarna, măcar ea a apucat să vadă că m-am căsătorit…
Am rămas doar cu amintirea lor și a dragostei lor necondiționate… Chiar acum, când scriu acest rânduri, m-au podidit lacrimile. Îi iubesc și acum la fel de tare…
După cum spuneam, nostalgii…
========================
Sărbători fericite să aveți! Alături de cei dragi vouă… Bucurați-vă de ei acum.
Hai la Plimbare :O) 