În Grecia sunt nenumărate cărări ce pot fi luate la pas, atât prin munții înalți, pe malurile și falezele mărilor, între satele ascunse printre pădurile de pin și de stejari, printre nesfârșitele livezi de măslini, multe dintre ele pietruite și amenajate, drumuri pe care asinii și măgarii transportau necesarul traiului în vremurile de demult, cărări spre tot felul de obiective turistice sau antice etc.
De altfel, cele mai frumoase și mai spectaculoase plaje la care am fost în Grecia sunt accesibile după o mică drumeție pe cărări stâncoase, departe de tumultul celor amenajate, aflate aproape în plină sălbăticie marină. Și ce peisaje superbe ne-au încântat, și ce bine ne-am simțit, n-aș da un astfel de loc pentru zece altele amenajate și de lux. Nah, fiecare cum și unde îi place să-și petreacă momentele de liniște…
Singura problemă neplăcută în caz că vrei să o iei la pas pe o astfel de cărare în timpul verii, sunt canicula și apăsătorul soare grecesc, omniprezente, așa că o plimbare mai lungă poate deveni chiar neplăcută, dacă nu te protejezi și nu ai apă la îndemână, pentru hidratare, eventual ceva de ronțăit dacă te taie brusc foamea.
Nu aveam ce face, voiam să ajungem cu aproape orice preț la Capul Tainaron, cel mai sudic punct al Greciei continentale și al doilea al Europei (după Punta de Tarifa din sudul Spaniei), tot continentale, așa că a trebuit să suportăm canicula și soarele.
I se mai spune Tenaro, Matapan sau Taenarum, după numele orașului antic de aici, acum vizibil doar prin prezența câtorva ruine.
Practic, am luat-o la pas către capătul Greciei…
Și nu ne-a părut rău deloc, pentru că am avut parte de peisaje spectaculoase iar drumul dus-întors nu a fost unul chiar atât de lung. Normal, când te plimbi în Grecia, ruinele și istoria îți țin companie, fie că vrei, fie că nu.
Plecați din Monemvasia, am condus vreo 160 de kilometri către sudul peninsulei Mani, unde există o parcare în care poate fi lăsată mașina.
Drumul până aici, de neuitat, îngust, cu multe serpentine și pante abrupte, așa cum îmi place mie și cum îi displace doamnei mele, de mă roagă întotdeauna să conduc mai încet, cu sate ale căror case din piatră, ca niște turnuri, răsăreau parcă de niciunde pe culmile aride (cică ar fi vreo 800 de turnuri în toată peninsula). Xemonia le numesc grecii și sunt practic turnuri de apărare, unele dintre ele cu o înălțime de 20 de metri, cu 3 sau 5 niveluri. Multe dintre acestea transformate acum în unități de cazare, chiar de lux.
Cel mai spectaculos dintre aceste sătuce cu multe turnuri ridicate unul lângă celălalt, de parcă zici că este o adevărată citadelă normandă când îl vezi din depărtare, este Vathia, satul părăsit, pe lângă care am trecut și noi. Și pe care l-am fotografiat la întoarcere.
Capul Tainaron separă golful Laconian de cel Messenian și se crede că poartă numele lui Taenarus, fiului mitic al lui Zeus, care a construit un oraș numit Taenarum aici.
Aici, lângă Taenarum se află o peșteră în care se zice că ar fi fost intrarea în casa lui Hades, stăpânul lumii de dincolo, păzită de Cerberus. Nu am găsit-o, doar pescarii îți pot indica presupusul loc. Sau un ghid local.
Tot aici, vechii spartani au construit temple dedicate zeilor antici, dintre care unul lui Poseidon, zeul Mărilor.
Evenimente istorice mai recente petrecute în largul coastelor capului Matapan ar fi bătălia navală între venețieni și otomani, din 1717, precum și distrugerea navei SS Californian, cea care a refuzat asistența Titanicului în momentul scufundării, de către o torpilă lansată dintr-un submarin german în anul 1915. De asemenea, în anul 1941, s-a mai desfășurat tot aici o bătălie navală între englezi și italieni, victoria fiind de partea celor dintâi.
Ca o altă curiozitate, am aflat că în fața capului Tenaro marea are o adâncime de 5121 de metri, o adâncime cum nu mai există în toată Mediterana. Și tot pe aici s-ar afla traseul de migrație al păsărilor dinspre și către Africa.
Păi ce să fie mai frumos decât o plimbare prin locuri cu peisaje frumoase, aride, dar frumoase, și în care istoria antică sau recentă îți țin companie.
Încă de la parcare admirăm ruinele micii capele bizantine, construită peste ruinele templului lui Poseidon. Apoi o luăm dreapta pe cărarea roșie și prăfuită care duce spre Farul Tainaron, pe lângă un frumos golfuleț în care câțiva turiști făceau baie. Ce bine ar fi fost să avem și noi costumele de baie, ca după plimbare să ne răcorim puțin în apele alea azurii… Ce bine ar fi fost…
Note to myself. Când ești în Grecia, să ai întotdeauna costumul de baie în portbagajul mașinii, sau măcar unul de rezervă.
Dar stop. Mi-am dat seama că nu avem deloc apă la noi, așa că am dat repejor fuga către taverna aflată nu foarte departe pentru a cumpăra două sticle de 0.5L, nu de alta, dar aveam vaga bănuială că vom avea nevoie. Și chiar așa a fost…
Reîntors victorios cu cele două sticle de apă, reci ca gheața ambele, continuăm pe cărarea nu foarte abruptă dar prăfuită și plină de pietre colțoase, cu atenție pe unde punem fiecare pas, și admirăm ruinele unei construcții, niște băi presupun, de pe timpul romanilor, în centrul cărora încă mai este vizibil un frumos mozaic.
Câteva poze și continuăm în sus, pe cărarea care devine tot mai stâncoasă, cu ochii jur-împrejur la peisajele marine spectaculoase ce ni se dezvăluie la fiecare pas. Ușurel, cu pauze de hidratare și de admirat peisajele marine grecești. Mai întâlnim câțiva drumeți, ba chiar am glumit cu ei întrebându-i dacă este deschisă taverna de la far, că tare aș mai bea o bere rece. S-au amuzat teribil, asta e clar. Nah, mai glumim și noi…
Ajunși în cel mai înalt punct la traseului, zărim capul Farului construit de francezi în anul 1882.
Nu ne mai ia foarte mult și ajungem lângă el… trist, nicio tavernă, nicio țipenie de om și nicio urmă de bere la draft. 😀 Noroc cu peisajele alea superbe, că m-au încântat atât de tare încât am uitat de căldură și de sete.
Pozele de rigoare, ba chiar și niște selfie-uri pe care le-am urcat chiar de acolo pe facebook ca să ne vadă prietenii cât de plimbăreți suntem noi, chiar și pe caniculă, după care am luat-o la fel de agale înapoi.
Practic, după 1 oră și 45 de minute eram înapoi la parcare, de unde am luat mașina și am parcat-o 200 de metri mai sus, la tavernă.
Dăduse foamea aia mare peste noi, după atâta căldură și plimbare.
Taverna Akron Tainaro… noi și alți doi meseni, o liotă mai numeroasă venind după orele 17.00, bănuiesc că pentru cină.
Niște cotlete de berbecuț, delicioase de altfel, și un souflaki.
===========================
Ce să mai, cald, foarte cald, dar a fost o experiență de neuitat.
Chiar și pentru încălțările noastre, care din albe au prins o culoare roșie-cărămizie de toată frumusețea. Așa de mult le-a plăcut și lor.
hailaplimbare.ro 