Traseu pe vârful Rysy, cel mai înalt din Tatra polonezi, dar cu pornire din Slovacia

Din nou în sudul Poloniei, mai exact în proximitatea Munților Tatra, o zonă pe care am ajuns să o îndrăgim încă de la prima noastră vizită, în 2019. Pe care am călcat-o și anul trecut, în 2023, și unde, cu voia celui de sus, vom reveni și anul viitor.

Pentru că ne simțim atât de bine acolo, are toate atracțiile turistice pe care noi, personal, le apreciem – munte, natură, trasee, multe trasee, unele dificile dar și multe altele mai ușoare, amenajate cum la noi nu o să vedem niciodată, castele, muzee, restaurante pe toate gusturile, ca să nu mai spun de berea excelentă, plus prețuri comparabile cu ale noastre, ba chiar un pic mai mici la anumite categorii. Dar, despre experiența poloneză, cu o altă ocazie.

========================

Să revenim la subiectul acestui articol, anume traseul către vârful Rysy, cel mai înalt din Munții Tatra polonezi.

Prima zi fără alertă de furtună de la autoritățile poloneze, după alte vreo cinci în care sms-urile nu ne-au scutit de la prima oră. Așa că era momentul mult așteptat – ascensiunea către Rysy, 2499m, cel mai înalt vârf al Munților Tatra polonezi. Dar cu plecare din Slovacia, pentru că este un traseu mai scurt, mult mai scurt ca distanță, cam cu vreo 15km aș aproxima.

Știam care este traseul din Polonia, cu trecere pe lângă Morskie Oko, pe la care fusesem cu exact un an în urmă și unde am constatat de câtă popularitate se bucură. Știam care este traseul și din Slovacia, pe care l-am parcurs cam jumătate în 2019, la prima noastră plimbare prin acele ținuturi.

Pentru că ne-ar fi luat prea mult timp să ajungem pe Rysy din partea poloneză, am hotărât să o facem din Slovacia. Asta însemna să plecăm cât mai devreme posibil de la hotelul din Polonia în care eram cazați, chiar dacă nu mai aveam cum să servim micul dejun. Dar, pentru a ne putea întoarce pe lumină, trebuia să intrăm pe traseu cel târziu la 8 dimineața.

Deși toate informațiile de pe internet spun că traseul durează în jurul a 10 ore, nu puteam risca, mai ales că ritmul nostru de mers pe munte nu este unul chiar la standardele indicate pe panourile oficiale. Așa că, nu puteam risca deloc. Cine se trezește devreme, departe ajunge, zice o zicală românească, pe deplin adevărată în cazul nostru.

Așa că, la orele 5.40 am plecat din Polonia către Strbske Pleso, am parcat mașina (10 Euro pe zi) și am plecat pe traseul în jurul orei 8.00. Cu fluturași în stomac de emoție, în sfârșit aveam ocazia de a urca pe Rysy, alături de prietenii noștri, parteneri de vacanță tatraneză.

În prima parte pe asfalt, pentru ca numai după 10-15 minute să intrăm în pădure, unde începea cu adevărat atât de dorita noastră aventură.

Într-o urcare pe o pantă ușurică, pentru ca spre lacul Popradske să coboare, la fel de lin. Norii încă stăruiau pe vârfurile aspre ale Carpaților slovaci, dar nu părea a fi niciun risc de ploaie. Ceea ce ne-a dat încredere că ne vom atinge țelul acelei zile, deși pe munte nu se știe niciodată, cât ai zice țanc se poate declanșa o ditamai furtuna, cu fulgere și trăznete. Oricum eram echipați ca la carte…

Poteca amenajată cum ne-am obișnuit în parcurile naționale slovace dar și poloneze, cu pietre așezate și îmbinate cât mai bine posibil, ba chiar în unele zone le-a ieșit aproape perfect. Clar, după multe ore de mers pe munte, când tălpile încep să ardă după atât mers pe piatră, parcă ai prefera să mai calci și pe niște pământ sau iarbă…

La cabana de la Popradske Pleso, am ajuns cam după 1 oră și 25 de minute, deja cu 20 de minute întârziere față de timpii afișați pe indicator.

Nicio grabă, am luat o pauză destul de lungă de respiro, îmbucat ceva batoane proteice, dus urgent la toaletă cine avea nevoie (50 de Euro cenți), admirat panoramele din jurul lacului… cu crestele acoperite încă de nori. Momentan nu ne grăbeam, știam că așa va fi, că ne vom urni mai greu, tocmai de aceea am plecat devreme. Am zăbovit acolo cam 20 de minute…

După ce ne-am terminat ce aveam de terminat, am purces mai departe. Rysy încă nu se zărea, dar știam că ne așteaptă, răbdător…

Poteca până la lacurile Zabie (1919m), lacurile broască în traducere, următorul loc de odihnă propus, o știam de cu cinci ani în urmă. Pantă lină, cărare largă, cel puțin până la primul indicator (25 de minute până acolo), la fel de bine amenajată…

Lăsăm pădurea în urmă, ieșim în plin soare, printre jnepeni, așa că ne-am dat și cu niște cremă, ca să nu ne bronzăm mai mult decât e cazul. Nu de alta, dar e de ajuns febra musculară ce urmează unei astfel de escapade, nu ne-am mai permite și luxul unor arsuri solare…

De aici începe cu adevărat urcarea. Panta se ascute, urcăm mai greu, mai multe pauze de respiro, pe o cărare totuși în zig-zag, nu pieptiș. Dar de aici începi să depui cu adevărat efort și nu vei mai conteni până sus, pe Rysy. Nu vor mai fi pante de nivel până acolo sus, printre nori.

Dar ce panorame, vai ce panorame ne înconjoară… Cărarea se transformă treptat, odată cu urcarea în altitudine, într-un pavaj de stânci și bolovani, așezați în așa fel încât iubitorul de munte să urce într-un mod pe cât mai simplu posibil. Dar nu și fără efort, fără transpirație, fără sudoare, fără răsuflarea greoaie, nu-i poți lua această mică bucurie… Nici jnepeni nu mai cresc pe acolo, doar stâncă și ici-colo pâlcuri de iarbă alpină, ca-n Retezat îmi șoptesc prietenii mei.

Practic, după alte 70 de minute am ajuns la lacurile Zabie, nicio urmă de broască, unde am luat o altă pauză binemeritată. Și destul de lunguță. Nu de alta, dar am lăsat cârdul de munțomani să ne-o ia înainte…

Mă rog, e un fel de-a spune… pentru că am constatat din nou cât de mulți munțomani atrag potecile și cărările din Tatra, cât de aglomerate sunt cele mai populare trasee de acolo. Credeți-mă, la noi am văzut așa puhoi de turiști doar pe bulevardul Babele-Vf. Omu și poate în zilele de pandemie către Ciucaș.

Dar, cine se grăbește cu așa priveliști de jur-împrejur? Știți ce bine intră sandwich-ul când privești la așa peisaje spectaculoase? Vă spun eu, parcă e sandwich cu cel puțin o stea michelin. Simplul și banalul amalgam de șuncă și cașcaval, pâine feliată de la supermarket, dar cu un gust de parcă ar fi pregătit de un bucătar de renume…

Practic, după clipele „michelin”, și vreo câteva guri sănătoase de apă pentru atât de necesara hidratare (cam 20-30 de minute), am purces și mai departe. De aici devine traseul către Rysy mai interesant… un pic mai tehnic pe alocuri, dar și cu peisaje tot mai impresionante… Adevărat festin imagistic pentru privirea iubitorului de munte.

După cum spuneam, peisajele tot mai spectaculoase, mai aprige, mai nărăvașe…

Nu am mers prea mult și ni s-a arătat zona de lanțuri, aglomerată ca la balamuc… părea destul de dificilă de trecut de la distanță, dar cum ne-am apropiat ne-am dat seama că nu este chiar așa.

Cu atenție, fără grabă, am trecut cam în 15 minute de acea porțiune. Lanțuri, scări, trepte metalice, un traseu amenajat cu sensuri unice pentru urcare și coborâre, pentru a face trecerea cât mai ușoară posibil pe niște munți nu tocmai prietenoși…

Odată trecuți cu succes de una dintre cele mai sensibile zone ale traseului nostru, am continuat tot mai sus, pe o cărare tot mai accentuată… destul de greu pentru noi, nu părea totuși la fel pentru cei care duceau în spate butoaiele cu bere către cabană… oare ce supra-oameni sunt ăștia?

… pentru ca după aproximativ 3 ore de la Popradske Pleso să vedem wc-ul cu panoramă al cabanei Chata pod Rysmi (Cabana de sub vârf, 2250m)… uraa, nu mai avem mult ne-am zis, cea mai importantă parte a traseului nostru era aproape de final.

Am trecut pe sub poarta tibetană, cu steaguri ca la mama lor, în inima Tibetului, printre munți și piscuri himalayene…

… ne-am zis în sinea noastră că ar fi bine să treacă autobuzul și pe aici, nu am fi stat pe gânduri să ne urcăm, mai ales că nu suntem mari amatori ai durerilor de genunchi inerente la coborâre…

… pentru ca după alte 10 minute să ne tolănim pe stânci lângă cabană iar musiu să intre imediat ca să comande o bere, recee…

Ați mai văzut până acum bere personalizată după o cabană de munte? Pentru că pentru mine a fost premieră… Așa că, la întoarcere, am lăsat toată apa pe care o mai aveam în rucsac și am cumpărat încă trei beri la cutie, drept amintire. (5 Euro cutia, dar a meritat fiecare cent).

Normal, cine avea nevoie, avea nevoie și a stat la coadă să privească panorama în timp ce se… ușura… O adevărată experiență, asta e cert, cu toate mirosurile la pachet. 😀 Fără michelin.

30 de minute ne-am tras sufletul lângă cabană… După care am luat-o în sus, pe cărarea interzisă pantofarilor… Maxim 50 de minute până pe vârf cică… Bolovani, stânci și vârfuri ascuțite, împrejurimi deloc prietenoase, ba din contră… Dar trafic infernal, ca pe cărarea dintre Babele și Vf. Omu…

Cărarea urcă, nici prea lin dar nici prea abrupt către o șa, de unde punctele de belvedere stau la dispoziția pasionaților de instantanee „periculoase”, cum zice prietena noastră, cu abrupturi de-ți taie răsuflarea, creste zimțate ca de fierăstrău, printre care norii își vedeau liniștiți de treabă…

… până când, după un colț, cărarea dispare și lasă loc stâncii… de unde trebuie să pui la treabă și mânuțele din dotare, pentru a urca 4×4 în patru lăbuțe, scrambling în termeni tehnici.

Nu ar fi nimic atât de complicat dacă nu ar fi un traseu cu adevărat aglomerat și dacă nu ar trebui să aștepți după fiecare munțoman ce-ți ține calea în zonele mai sensibile, unii urcă, alții coboară, traseul a fost organizat cu sensuri unice pentru urcare și coborâre, dar care par a nu fi respectate mai deloc. Fiecare o ia pe unde i se pare mai simplu și mai ușor…

Așa că, mai bine pentru mine a fost să o iau în patru lăbuțe printre ei, nu de alta, dar stânca era destul de aderentă și nu a prezentat niciun risc sau pericol, cel puțin nu pentru mine. Nu recomand același lucru pe ploaie, când piatra aia poate deveni cu adevărat alunecoasă și totul mult mai periculos.

Cam în 10 minute am urcat ca o căpriță ultimii 50 de metri diferență de nivel… pentru a constata că nici chip să mă apropii de plăcuța de pe vârf, să fac un selfie cu dânsa. Nu aveai practic, cum… și pe unde. Așa că, am preferat să mă retrag pe un bolovan la câțiva metri și să privesc în zare și în hăuri, la crestele ascuțite ale Munților Tatra din depărtare, la prăpăstiile din apropiere în care lacurile de munte oglindeau norii…

Maxim 5 minute am zăbovit acolo, ce să stai să privești la adâncuri și înalturi, la peisaje, cât despre alte momente michelin, nice vorbă… am preferat să le avem mai la baza vârfului, unde puteam degusta liniștiți ultimele firimituri de prin desage… Câteva poze de pe vârf apoi gonete în jos, mă rog, cu viteză mult mai redusă decât la urcare…

Iar poza mea periculoasă nu a fost de pe vârf, ci un pic mai jos. Hai că nu arată rău deloc, nici de sub vârf, nu? Instantaneu de mare explorator, la propriu, nu la figurat. 😀

La întoarcere mi s-a părut un pic mai complicat de coborât zona cu lanțuri și scări, dar, cu atenție, am trecut cu succes și de aceasta. Plus că, așa cum am spus-o de atâtea ori, urăsc coborârile, sunt mai extenuante pentru genunchi decât urcările.

Practic, cu genunchii în pioneze, amărâți ca vai de noi după un traseu destul de dificil din punct de vedere fizic, am ajuns după peste 12 ore înapoi la mașină. Mușchii și genunchii ne dureau dar noi eram totuși veseli, doar urcasem pe Rysy…

Faptic traseu pe Vârful Rysy, cu plecare din Slovacia

• Traseu – Strbske Pleso – Popradske Pleso – Zabie Pleso (1919m) – Chata Pod Rysmi (2250m) – Rysy (2499m)
• Durata – 12 ore și 20 de minute (cel puțin 2 ore au fost pauze)
• Distanța parcursă – 21.5km (de la parcare)
• Diferența de nivel +/- 1320m
• Nivel de dificultate – Dificil din punct de vedere fizic, este un traseu destul de greu
• Pericol – Sunt zone expuse în ultima parte a traseului, iar cei cu rău de înălțime și nesiguri pe picioare nu au ce căuta pe acolo. Până la lacurile Zabie este un traseu ce poate fi abordat de majoritatea. Hai, cu puțină atenție, și până la cabana Chata Pod Rysmi. Însă nu recomand acest traseu familiilor cu copii mici, deși am văzut câțiva, asigurați totuși cu cordelină de către părinți.
• Echipament – neapărat bocanci cu talpă aderentă, haine de ploaie, un polar sau un softshell nu ar strica, chiar și pe soare, pentru că sus poate fi destul de frig, mai ales după ce transpiri
• Surse de apă – la cabane, atât la Popradske Pleso cât și la Chata Pod Rysmi

Datele traseului au fost înregistrate cu al meu ceas Huawei Watch Ultimate.

=====================

Seara târziu am găsit cârciuma noastră favorită din Bucovina Tatranska încă deschisă, de fapt ne-au primit deși închiseseră bucătăria, unde ne-am lins rănile cu o bere de abație, Eliksir.

A fost un vis frumos urcarea pe Rysy și pe care mă bucur că mi l-am îndeplinit, nu a fost deloc un traseu ușor, ba din contră, destul de dificil din punct de vedere fizic, dar care ne-a plăcut atât de mult. Până la urmă, pentru a te bucura de locuri unice și de peisaje cu adevărat superbe, trebuie să depui și ceva efort, să muncești, să asuzi, astfel bucuria ta va fi înzecită.

De altfel a fost și singurul traseu mai dificil dus până la capăt în această sesiune de Munți Tatra, dacă mă pot exprima așa. Pentru că mai încercasem cu două zile în urmă să traversăm muntele din Dolina Pieciu, Valea celor 5 Lacuri, către Morskie Oko, numai că trăznetele ne-au întors din drum, chiar când eram aproape de creastă.