Dacă vrei să ai parte de un Istanbul cu străzi aproape libere de oameni, de forfotă și incredibil de pustii, cu obiectivele turistice aproape doar pentru tine și lentilele camerei sau telefonului tău, atunci trebuie să-l iei la pas încă de la primele ore ale dimineții, de cum a dat prima geană de lumină.
E cel mai bine să o faci înainte ca traficul, forfota, înghesuiala, puhoiul de mașini și cel al oamenilor să invadeze orașul. Și nu ai foarte mult timp la dispoziție, cu îngăduială până în orele 10 ale dimineții.
Cum am făcut și eu. Trei dimineți de toamnă am avut la dispoziție în Istanbul, în acest așa-zis city-break, așa că le-am fructificat ca atare. Cu conștiinciozitate, în fiecare dimineață am pus ceasul telefonului să mă trezească la orele șase, cu aceeași conștiinciozitate am amânat să mă dau jos din pat când am văzut că întunericul încă stăruia peste oraș, dar până în orele șapte eram dușat, ferchezuit și îmbrăcat, gata să iau la pas străduțele și mai ales faleza din zona Galataport, unde am fost cazat.
Cam două ore la dispoziție de fiecare dată, pentru a ajunge la micul dejun de la hotel, urmând ca apoi la orele zece să ne întâlnim cu ghidul și să plecăm la colindat prin oraș, pe unde am avut diverse socoteli culturale și nu doar.
Ore ale dimineții la care Istanbulul încă nu s-a trezit pe deplin, la care forfota obișnuită istanbuleză este practic inexistentă, când vaporașele și feriboturile liniilor orășenești care traversează necontenit Bosforul între malul european și cel asiatic încă se dezmorțesc înaintea dansului lor haotic pe oglinda apelor, ore la care terasele, restaurantele și cluburile încă nu s-au redeschis, după o noapte agitată cu muzică bubuită, pe care o auzeam târziu și din camera de hotel. Noroc că, la cât am umblat zilnic, astfel că am fost destul de obosit în fiecare seară, am adormit destul de repede de fiecare dată.
Singurele deschise la aceste ore sunt gheretele cu simit, covrigul cu susan sau cine știe ce alți covrigi mai au, 20 de lire turcești unul, adică cam 2.2 lei. Calzi și buni. Dimineața devreme mirosul de pește la grătar, pentru balik ekmek sau balik durum, este inexistent, nimeni nu mănâncă pește la acele ore, ci doar covrigi sau un sandwich, bea o cafea, un ceai dintr-un pahar în formă de lalea, soarbe dintr-un iaurt.
Dimineți de toamnă, la mijloc de octombrie, cu aerul ușor mai răcoros dar fără să fie atât de frig încât să fiu nevoit să port bulendre multe pe mine, temperaturile au fost pe cât se poate de plăcute pentru plimbări.
Ba chiar am fost norocos să nu plouă deloc, deși într-una dintre dimineți un nor gros și negru se așternea peste ambele maluri și peste Bosfor către nord, către Marea Neagră, iar firele de ploaie se vedeau în zare peste malul asiatic, luminate pe fundal de lumina soarelui ce tocmai răsărise.
Prima dimineață în Istanbul
Cu aceeași conștiinciozitate, m-am oprit în fiecare dimineață pentru a sorbi dintr-o cafea turcească la baclaveriile din zonă, singurele deschise pentru clienți la acea oră. Fie că vorbim de Güllüoğlu, de Şef Baklavaları Gaziantep sau de Köşkeroğlu Tophane, toate în proximitatea hotelului, aproape de Galataport, în cartierul Karaköy. Pe lângă cafea, primești și un păhărel de apă, ba chiar și o bucățică de rahat turcesc, turkish delight.
Treaz complet după tratamentul anti-amorțeală cu cafea turcească, am pătruns în Galataport, prin controlul de securitate.
Galataport este una dintre noile inimi moderne ale Istanbulului.
Galataport nu este doar un simplu port în care acostează navele de croazieră, chiar și trei la număr am văzut, construit după cele mai moderne standarde. Este și un adevărat complex comercial, de business, cu hoteluri, restaurante, ba chiar și gazda impresionantului Istanbul Modern, un muzeu nou-nouț care găzduiește expoziții de artă modernă, o bibliotecă și cine știe ce altele. Și în care voi intra ca să-l vizitez mai spre orele amiezii.
Am luat-o la pas printre clădirile moderne, unde te simți ca într-un cartier londonez sau în orice alt oraș vest-european, cu restaurante și magazine la parter. Aproape singur, doar câțiva alergători se duceau glonț către faleza Bosforului, pe lângă nava de croazieră acostată, încotro m-am îndreptat și eu. Și personalul de securitate, ici colo, la datorie.
Pisicuțele, prezente și aici. De altfel sunt peste tot, chiar și unde nu te-ai aștepta.
Am luat la pas faleza din Galataport, nu foarte lungă, 1.2 kilometri în total dintr-un capăt în celălalt. Și înapoi.
Am privit la vasele liniilor orășenești care-și începuseră rondul, la lumina caldă a răsăritului peste malul asiatic, sub plafonul de nori, la puținii oameni care se antrenau sau pur și simplu, ca și mine, priveau în zare.
Nici măcar pescărușii nu zburau după vapoare, pentru că nu prea aveau obiectul muncii, așa că încă zăboveau pe mal. Majoritatea.
A doua navă de croazieră se pregătea să acosteze în Galataport. În a treia dimineață vor fi deja trei la număr.
Am ieșit din port, încă mai aveam timp și am luat-o către Podul Galata. Pescarii la datorie, aruncau deja undițele în apă. Făcuseră deja prima captura, unii chiar și pe a doua.
Prima gheretă cu simit cald era deschisă pentru pofticioși.
M-am întors la hotel pe străduțele doldora de cafenele și de taverne, amenajate în toate culorile posibile și încă închise la acele ore. Le voi lua din nou la pas spre seară, când situația va fi cu totul alta, schimbată la 180 de grade.
A doua dimineață în Istanbul
Deși un pic obosit pentru că am umblat până târziu prin Galata, pe la turnul genovez și pe străduțele din Perșembe Pazari, nu am ezitat să mă trezesc din nou la prima oră.
De această dată am preferat să iau faleza la pas către podul Halic, aflat imediat după podul Galata și pe care circulă metroul de suprafață, ba chiar are stație în mijocul acestuia, deasupra apelor Cornului de Aur.
Normal, prima oprire a fost la baclaveria Koșkeroglu unde m-am trezit la viață cu o cafea turcească adevărată, asezonată cu o bucățică de turkish delight.
În drum pe faleză către podul Halic, am zărit câteva căsuțe și taverne colorate, predominant în albastru, bătrâne, cu pereții din lemn decorați cu picturi murale, precum și moscheea Ibrahim Pașa, din 1536, al cărui minaret este tot din lemn.
Păreau vechi de când Istanbulul se cheamă Istanbul, ba chiar și din vremuri otomane cred, pentru că acest cartier este unul cu o istorie de sute de ani. În Perșembe Pazari, pe care-l poți lua la pas în sus către turnul Galata, sunt o droaie de magazine cu unelte.
Imediat am ajuns și la podul Halic, care are și zonă pietonală, pe ambele părți. Așa că l-am luat la pas, dintr-un capăt în celălalt, privind cu nesaț la panoramele ce se dezvăluie de acolo de sus, de peste apele Cornului de Aur. Departe sunt locuri în care acum nu am avut timp să ajung, poate cu o altă ocazie.
Metroul de suprafață circulă cu regularite din câte am sesizat.
La întoarcerea pe partea dreaptă, cea cu vedere către podul Galata, m-am bucurat de spectacolul răsăritului de soare. Minunat. Razele de soare străpungeau plafonul de nori, vapoarele mișunau deja încolo și-n-coace, cerul colorat într-un lăptos gălbui, zgârie-norii din partea asiatică ridicându-se deasupra panoramelor istanbuleze.
De sus, am văzut apeductul roman…
… iar la baza podului ce a mai rămas din vechiul zid de apărare al genovezilor. Sau din al doilea zid de apărare de pe vremea lui Theodosiu. Încă nu am aflat cu exactitate ce hram poartă acesta.
În părculețul de lângă, o statuie a lui Mimar Sinan, arhitectul sultanilor, tronează în centrul său.
Înapoi către hotel, orașul începe deja să se deszmorțească, magazinele cu unelte se deschid în Perșembe Pazari. Chiar și magazinul cu sfori și frânghii de toate felurile s-a deschis. Așteaptă primii clienți.
A treia dimineață în Istanbul
De fapt și ultima mea dimineață cu această ocazie în Istanbul, mai scurtă pentru că aveam întâlnire cu grupul mai devreme un pic, trebuia să plecăm către aeroport. Dar nu puteam să nu fac măcar o plimbare, chiar dacă de maxim 90 de minute.
Scurtă, dar se pare că voi avea parte de cel mai frumos peisaj cu răsărit de soare instabulez de până acum.
Normal, prima oprire la Șef Baklavari Gaziantep, pentru regulamentara cafea turcească, asezonată de această dată și cu două bucățele mici de baklava, una cu fistic, cealaltă cu nucă, de poftă și de rămas bun.
A treia navă era deja acostată, o văzusem cum face manevrele cu o zi înainte, de sus, din turnul Galata. Stați liniștiți, vin cât de curând și panoramele captate de acolo.
De acestă dată am luat-o în sens opus, către stația de vapoare Bașaktaș, pentru a vedea faleza și zona de promenadă amenajată chiar deasupra acesteia. 15 minute maxim de mers pe jos până acolo.
Mai întâi am urcat pe zona de promenadă aflată deasupra stației, de unde am văzut palatul Dolmahbace, stadionul echipei de fotbal Beșiktaș aflat chiar în spatele acestuia, dar și podul peste Bosfor, primul pod din 1973, primul care a unit Asia de Europa.
Pentru ca apoi să mă retrag pe faleză, să stau frumos pe una dintre băncuțe și să mă bucur de unul dintre cele mai frumoase răsărituri de soare de care am avut parte, până acum, peste Bosfor și țărmul asiatic.
Vapoare trecând în sus și-n jos, în stânga și-n dreapta, după cum aveau treabă. Lanterna Istanbulului dominând panoramele, câțiva pescari cu muzica bubuind încă de la primele ore, pisicile așteptând cu răbdare captura acestora, oameni puțini la plimbare, dar mulți în stația de vapoare sosiți de pe malul asiatic și ducându-se fiecare în socoteala sa.
Ca ars, trezit din dulcea visare către depărtări, m-am uitat la ceas. Era destul de târziu, așa că am luat-o la sănătoasa către hotel.
A treia dimineață în Istanbul era gata.
La revedere Istanbul, până când ne vom întâlni din nou. Curând sper…
hailaplimbare.ro 