Am vazut cateva orasele tare frumoase in Schwarzwald , Padurea Neagra pe romaneste. Iar unul dintre ele se numeste Triberg. Vroiam sa mergem la cascada cu acelasi nume, cea mai inalta din Germania, dar habar nu aveam ca vom nimeri intr-un orasel atat de interesant, de colorat si de vesel, in care poti petrece cateva ore bune fara sa te plictisesti.

Mi-a inseninat ziua acest orasel, mai ales ca de dimineata o pornisem cu stangul. Am vrut sa vizitam vestita fantana de unde cica izvoraste Dunarea, la Donaueschingen, insa fara succes. Am batut pana acolo cale de 100 de Km pentru a gasi complexul cu pricina inchis pentru restaurare, pana in 2015. Asa ca, usor trist, am plecat de acolo catre Triberg. Si bine am facut.

In drum catre cascada am vizitat cateva magazine cu suveniruri si cu produse alimentare, dar si alcoolice, de productie autohtona. Valeu cum mirosea printre carnurile alea afumate, m-a luat foamea instant. Sunci, branzeturi, carnataraie, licori bahice pe baza de fructe si de miere, vin de visine, dulceturi… Pofticiosii trebuie sa aiba sume importante la ei, pentru ca nu erau deloc ieftine acele produse, nu pentru buzunarul unui roman. Ma rog, daca cumperi un vin sau o sunca afumata pe la 30 de Euro, mai merge. Dar daca vrei sa iei cate putin din fiecare, vei cheltui o suma deloc de neglijat. Mi-au placut si suvenirurile, in special cele din lemn, produse de mesterii locali.

Ne-am mai oprit la o terasa pentru a degusta o prajitura cu visine, delicioasa de altfel, ca tot este o zona renumita pentru acest gen de desert. Apoi, vreme de aproape doua ore ne-am plimbat pe langa cascada, de jos si pana sus. Bineinteles, pentru a avea acces acolo a trebuit sa platim un bilet care costa 4 Euro de adult.

La casa se vindeau si pungute cu alune in coaja, pentru veverite cica. Normal, pustiulica a fost tare incantat ca poate hrani animalele din padure, asa ca i-am cumparat o punga. Insa, chiar pe drum, mi-am dat seama ca ceva este in neregula – prea multi dintre cei care se plimbau pe acolo mancau acele alune, semn ca nu gasisera nicio veverita pe care sa o hraneasca. Si chiar si asa a fost. Nici picior de veverita, desi am incercat si metoda romaneasca invatata in Vatra Dornei cu Marita. Maritaaa! Maritaaa! Nu s-au lasat induplecate nici asa. Sau poate erau prea satule saracele. Sa nu mai vada alune in fata ochilor. Asa ca, veveritele am fost noi pana la urma. 😀

Obositi, si de mers, si de racnit “Maritaa” dupa veverite, am coborat din nou in oras, unde  am intrat in Casa Celor 1000 de Ceasuri. Nu stiu daca erau atatea, sau doar atatea, dar am ramas impresionat de ce minunatii de ceasuri cu cuc reusesc sa faca mesterii locali. Pana la urma, sunt renumiti pentru asta. Chiar am stat de vorba cu un reprezentant al magazinului, un domn in varsta, care ne-a spus ca are cativa prieteni romani. Era impresionat de cat de multe limbi straine vorbesc compatriotii nostri. Intre timp, ne si arata cum functioneaza ceasurile. Filmarea vine, cand voi avea net romanesc, ca asta nemtesc nu face fata la upload de videoclipuri full HD.

Cateva imagini de la cascada Triberg, de prin oras dar si din Casa celor 1000 de Ceasuri, mai jos.