În vacanțele noastre ne-am tot plimbat prin Tirolul de Sud și am rămas plăcut impresionați de cât de bine este pus la punct totul. Și nu mă refer neapărat la peisajele superbe cu lacuri cristaline și munți înalți, care îți taie răsuflarea când la privești. La castelele cocoțate pe dealuri sau pe stânci, la orășelele cochete cu centre medievale încă în picioare de sute de ani, la sutele de kilometri de trasee pentru mers pe munte, pentru biking, pentru alpinism… Clar, industria turistică duduie în acea zonă, pentru că oamenii locului știu să exploateze la maxim ceea ce le-a oferit mama natură.
Am condus mult pe șoselele de acolo, m-am plimbat prin micuțele orășele sau sătuce de munte și am rămas impresionat de felul în care arată plantațiile și culturile agricole tirolezilor, cât de bine sunt organizate fermele lor, cât de multă atenție se acordă acestora și din punct de vedere estetic. Și mi-am dat seama cât de muncitori și dedicați sunt oamenii care locuiesc acolo, cât de riguroși sunt în tot ceea ce fac. Pasiune, dedicație, muncă, multă muncă. Că tot ce am văzut acolo nu iese așa, peste noapte. Totul se face cu sudoare, cu dureri de oase, cu muncă fizică.
Am rămas cu gura cască la terasamentele plasate cât se poate de sus în munte, pe care sunt plantații de meri, peri, pruni, piersici, bolți de vie și câte și mai câte. Și care se văd cel mai bine de undeva de sus, de la vreun castel sau din vreun sătuc cocoțat aproape de vârful muntelui. Pesemne că un posesor de dronă ar face niște imagini de neuitat în acele zone.
Și am cumpărat mere de pe marginea șoselei sau chiar de la poarta unui fermier, care le lăsase acolo într-o ladă cu mesajul 6 bucăți/1 Euro. Mere cât pumnul de mari, roșii, proaspete și zemoase. Au fost șase mere cu un gust extraordinar, chiar ne părea rău că nu am luat toată lada…
Și nu sunt doar zone restrânse care arată așa, ici colo și în rest dezastru. Nu, deloc. Tot Tirolul de Sud este la fel, peste tot sunt vizibile culturile pomicole și agricole, ceea ce arată puterea și implicarea comunităților locale. Nimic nu este lăsat de izbeliște.
Orice bucățică de pământ exploatată, peste tot este cultivat ceva. Irigă cu apă din abundență chiar și culturile de porumb furajer, cu toate că acolo plouă destul de des, nu prea cred că seceta este un cuvânt la ordinea zilei. Rămâi prost să vezi cum la alții se poate și la noi nu.
Cum spunem noi românii, totul parcă este pus la linie. Spunem, dar din păcate, nu o facem. Pentru că șocul este maxim când revii în țară, te dai jos de pe autostradă și îți sar în ochi șoselele rupte, neasfaltate de ani de zile, dar mai ales câmpurile pârloage, pline de ciulini și de bălării, nemuncite de și mai mulți ani de zile. Te apucă o tristețe… Doare.
De exemplu, cam așa arată o părticică din țara asta, văzută din satul Tirol, mai sus de Merano.
Sau cum se vede de sus de la Castelul Juval…
Hai la Plimbare :O) 