Prin Muzeul Satului Vrâncean, în câteva imagini de toamnă

După cum am tot spus, cred că România este țara cu cele mai multe muzee ale satului, cel puțin din Europa, poate chiar de pe mapamond. Eu am contorizat vreo 13 până acum, dacă mai sunt și altele de care nu am aflat încă, vă rog să mă trageți de mânecă.

Muzeul Satului Vrâncean era unul dintre cele pe care nu le vizitasem, dar iată că i-am trecut pragul într-o frumoasă zi de toamnă.

Dacă treceți prin Vrancea, pe lângă Focșani, opriți-vă pentru câteva zeci de minute acolo, s-ar putea să vă placă. De exemplu, weekend-ul următor se va desfășura acolo un festival al vinului (4-5-6 octombrie 2019).

Noi nu eram chiar în trecere pe lângă Focșani, am mers special să vizităm Muzeul Satului Vrâncean. Am plecat pe la 8 dimineața din București și cam în 3 ore eram acolo, la intrarea în parcul Crângul Petrești. Practic, un loc de agrement în toată regula, în mijlocul unei păduri seculare, cu mulți, mulți falnici stejari.

Chiar am rămas impresionat, parc impecabil amenajat, cu o șosea lată, alei, piste speciale pentru biciclete, plus o parcare destul de mare, care poate acomoda destule mașini.

După aproape 10-15 minute de mers agale, din parcare, am ajuns la poarta Muzeului Satului Vrâncean…

… unde am plătit biletele de acces (4 lei de adult, 25 lei taxă foto) iar apoi am luat-o agale, fără grabă, pe aleile Muzeului Satului Vrâncean.

Liniște, serenitate, foarte puțini vizitatori, ceea ce pe noi ne bucură de altfel, nu prea suntem fanii puhoaielor de turiști care iau cu asalt anumite obiective turistice. Așa că am luat-o la pas pe toate cele trei alei principale ale muzeului și am intrat în toate căsuțele bătrânești care erau deschise pentru vizitare la interior.

Din câteva am aflat din broșurile de prezentere, această secție de Arhitectură și Tehnică Populară „Crângul Petrești” a fost inaugurată în anul 1977. A fost structurată ca un sat tipic vrâncean, această secție în aer liber a Muzeului Vrancei având nu mai puțin de 73 de construcții, grupate în 32 de complexe (gospodării sau instalații agricole).

Pot fi văzute și vizitate gospodării și construcții din localități de pe văile Putnei, ale Zăbalei, Milcovului, Râmnicului sau Siretului…

Nu pot spune că mi-a plăcut una sau alta mai mult, în detrimentul celorlalte. Fiind un muzeu al satului din Vrancea, era normal ca arhitectura tradițională a căsuțelor țărănești să fie oarecum asemănătoare. Normal, cu anumite particularități constructive sau estetice pe care un cunoscător sau ochi antrenat le poate distinge.

De exemplu, casele de la munte sunt construite pe temelie din piatră, din bârne rotunde lipite cu lut, cu acoperiș în patru ape din șindrilă. Cu o încăpere sau maxim trei, cu tindă și prispă, poate și cu cămară.

Cum coborâm de la munte, pe dealurile subcarpatice casele sunt construite din paiantă și au tindă, două camere, dintre care una este bucătărie, unele și crame cu bârne din lemn masiv.

Noi ne-am bucurat în tihnă, cu bucurie, ca de fiecare dată de altfel, de un alt colț de rai al satului autentic românesc, oarecum așa cum era prin secolul XIX…

Am intrat în căsuțele bătrânești și am văzut cum trăiau bunii și străbunii vrâncenilor de astăzi, unde găteau, cu ce mâncau, unde dormeau, cu ce unelte lucrau pământul… Am admirat obiectele minunate făurite de meșterii populari ce erau expuse la interiorul căsuțelor…

În cadrul Muzeului Satului Vrâncean au fost aduse căsuțe și gospodării din Jariștea, Tulnici, Bârsești, Vizantea, Răcoasa, Dumbrăveni, Nereju, Nistorești, Cotești și din alte zone…

Tradiții și obiceiuri de care încă ne mai povestesc bunicii și pe care unii dintre noi le-am trăit, chiar dacă eram copii micuți în acele vremuri. Crâmpeie dintr-o altfel de viață, mai simplă, dar mai grea, cu mai multe griji, sau poate mai puține, în care comunitatea juca un rol important…

Crâmpeie pe care tot mai rar le trăim și le simțim în aceste timpuri, crâmpeie pe care le vom pierde definitiv cât de curând… Ce dor îmi este de bunicii mei, cum i-aș mai asculta povestind despre vremurile când erau ei tineri și cum era viața pe atunci…

Și cum era mai potrivit să întâmpine turistul un Muzeu al Satului Vrâncean? Cu o casă din Vrâncioaia, un sătuc din inima Munților Vrancei, aproape de cascada Putnei… Un sat cu un nume de legendă…

Doar cunoașteti legenda babei Vrâncioaia care l-a primit în casă și l-a ospătat pe Ștefan cel Mare. Și căruia i-a încredințat la oaste pe cei șapte fii ai săi – Bârsan , Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor şi Spânea. Aceștia ar fi luptat cu dârzenie și l-au ajutat pe Ștefan să-și înfrângă dușmanii. Iar, drept mulțumire, marele Ștefan dăruindu-le cei șapte munți ai Vrancei, unde ar fi întemeiat satele Bîrsesti, Bodeşti, Păuleşti, Negrileşti Spulber, Nistoresti şi Spineşti. Frumoase povești, nu?

Am luat-o pe aleea din stânga, ne-am întors pe cea din centru, apoi prin dreapta, din nou prin centru… Pentru ca apoi să intrăm în hanul Odobești, chiar și la etaj, unde am văzut camerele de oaspeți…

Pe alei sau printre căsuțe, unde ghindele căzute din falnicii stejari scrâșneau și crăpau sub greutatea pașilor noștri…

Alte câteva imagini de acolo, din Muzeul Satului Vrâncean, în continuare.

 

Ne-a atras atenția școala din Nereju, de la începutul secolului XX…

Dar și hanul Odobești, din secolul XIX…

Și cam atât despre vizita noastră la Muzeul Satului Vrâncean, dintr-o frumoasă, însorită și liniștită zi de toamnă, la final de septembrie… De altfel unul dintre cele mai importante obiective turistice ale județului Vrancea, recomandat oricărui iubitor al tradițiilor populare românești.

Vom mai reveni acolo, poate vom prinde sătucul-muzeu vrâncean mai animat, în timpul vreunui festival tradițional, poate vom avea și norocul unui tur ghidat pentru a afla mai multe detalii interesante despre bătrânele sale căsuțe, despre cum era viața străbunilor noștri.