Noi cam preferăm vacanțele active, nu ne place să stăm întinși la soare, să lenevim, ne-am plictisi imediat, considerăm că vom aveam timp destul pentru odihnă după ce vom ieși la pensie. Mă rog, și atunci ne vedem colindând Europa în lung și în lat, sănătate să avem.

Așa că, în fiecare vară (câteodată și iarna) plecăm la drum cu mașina pentru a descoperi locuri frumoase și interesante de prin bătrâna noastră Europă. Chiar v-am facut un scurt rezumat al scurtei plimbări de 4700 de Km dintr-o frumoasă vacanță de vară.

Acum o să vă povestesc câteva impresii despre una dintre cele mai frumoase cetăți medievale ale Europei, Hochosterwitz, pe care am zărit-o întâmplator cocoțată pe o stâncă în timp ce ne plimbam cu mașina prin Carinthia (Austria). Mi-a atras atenția imediat și la prima intersecție am virat imediat ăatre ea. Nu mi-a părut rău deloc…

Cetatea Hochosterwitz este situată langă satul Launsdorf din Carinthia, aproape de Klagenfurt, și aparține aceleiași familii de peste 470 de ani. Primele atestări documentare ale locului duc undeva în negura evului mediu, în anii 860. Cetatea, în mare parte așa cum o puteam vedea în zilele noastre, a fost terminată în 1586, dupa 16 ani de reconstrucție. În tot acest timp fortificațiile i-au fost întărite cu nu mai putin de 14 porți de apărare, plus o armurerie. Poziția ăi fortificațiile au făcut-o practic invincibilă în acele vremuri, Hochosterwitz nefiind vreodată cucerită, deși a fost asediată de mai multe ori. Practic, niciun atac nu a trecut de cea de-a patra poartă, din câte am aflat de acolo. O scurtă istorie a locului poate fi gasită aici.

Personal, am avut parte de o experiență extraordinară acolo, pe care v-o recomand cu mare drag.  Puteți ajunge cu masina până la jumîtatea stâncii, unde veți găsi o parcare generoasă. În cetate puteți urca ori cu un lift (mai degrabă funicular), ori pe jos, trecând pe sub toate porțile, varianta pe care noi am ales-o. Intrarea pentru o familie cu 2 copii costa 21.5 Euro.  Menționez ca cetatea este deschisa publicului din aprilie si pânî la sfârșitul lui octombrie.

Noi am ajuns acolo într-o zi foarte calduroasă, erau 36 de grade Celsius, o arșita ca în câmpiile Bărăganului.  După cei 620 de metri parcurși până sus în Cetate, pe sub toate cele 14 porți, am ajuns leoarcă, deși nu este cine stie ce pantă sau vreun teren dificil. Căldura, soarele arzător, ditamai “ghiozdanul” pe care îl port permanent în partea frontală :D, m-au nădușit mai tare ca niciodată. Este unul dintre momentele alea în care mi-am zis și propus să dau jos kilogramele suplimentare, recunosc că intre timp am cam uitat.

După ce am ajuns în Cetate am descoperit cu mare plăcere în curtea interioară o ditamai terasa la care am făcut imediat un scurt popas pentru a-mi trage sufletul și pentru a ma răcori cu un weissbier. Între timp, al meu pustiulică a dispărut împreuna cu maică-sa în primul magazin de suveniruri, de unde s-a intors cu o mică sabie din lemn pe care a cheltuit nu mai putin de 14 Euroi. Este un fel de mită pana la urmă, pentru a ne lasa în pace să vizităm în tihnă muzee sau locuri care pe el înca nu-l prea interesează.

După pauza absolut necesară am vizitat muzeul Cetății, unde am remarcat impresionanta colecție de  armuri și arme medievale (flinte, tunuri, arbalete, lancii, sabii, sulite din diferite perioade); nu cred să mai fi văzut atât de multe arme vechi adunate la un loc în niciun castel vizitat, poate doar Peleșul nostru și Castelul Sigmaringen să rivalizeze din acest punct de vedere.

Ne-a impresionat și imensa armură a unuia dintre comandanții gărzii, o matahală de om cu o înălțime de peste 2 metri.

La loc de cinste se afla și colectia de tablouri istorice ale familiei sau cea cu documente, unele dintre ele atestând strânsele relații cu familia imperială. Singurul lucru care m-a deranjat a fost lipsa unor indicații și explicații în limba engleză sau măcar în alta limbă pe care sa o înțeleg, totul era prezentat numai în germană. Poate am fi plecat de acolo și cu alte informații în afara celor vizuale.

Apoi  am coborat in pivnița, pesemne loc de detenție pe vremuri, unde erau expuse operele artistului Rafael Ramirez Maro. Tema expoziției de atunci era Don Quijote.

Dupa atata cultura si istorie, ne-am retras din nou la terasa pentru un frugal pranz :D ; am degustat niste delicioși wursti, urmați de apfelstrudel cu sos de vanilie. Fiind șofer, nu am mai atentat la încă un weiss… M-am mulțumit cu o Cola.

Am mai zăbovit vreme de câteva zeci de minute prin curtea Cetătii, ne-am plimbat prin toate cotloanele pentru a nu scăpa ceva interesant. Nu am remarcat vreun element modern în construcția acesteia, totul era lăsat așa cum era pe vremuri. Dacă îmi aduc bine aminte, am citit acolo că toți banii încasați de la vizitatori sunt folosiți numai pentru conservarea Cetatii.

La coborâre, înapoi tot pe sub cele 14 porți, am trecut și pe la biserica Cetății, un loc cam sumbru pentru gusturile mele… M-au cam trecut fiorii acolo…

Multe imagini cu cetatea, pozata de aproape dar si de departe, gasiti aici.