Foarte aproape de Schladming, la maxim 20 de kilometri, se află și superbul Spiegelsee, Lacul Oglindă, în apele căruia se oglindesc Alpii masivului Dachstein, pe care am urcat și noi cu telecabina în primele zile ale vacanței (vă povestesc cât de curând și despre acea plimbare).
Așa că, anunțându-se o zi frumoasă, cu soare, ne-am hotărât să mai facem încă o scurtă drumeție pe munte. Ne-am îmbarcat în roșcată și am pornit către drumul privat Reiteralm (8 euro de mașină accesul). Mă interesasem la oficiul de turism din Schladming despre cum pot ajunge acolo, pentru că pe Google Maps nu am găsit locația lacului.
După vreo 20 de kilometri pe șosea și încă vreo 10 kilometri pe drumul privat cu taxă, care avea și zone de macadam (unul foarte bine tasat, fără gropi sau denivelări), am parcat lângă cabana Eiskarhutte. Drumul mergea chiar un pic mai sus, către cabana Reiteralm. Dar 10 minute de mers pe jos în plus nu ne-au deranjat, doar de aia ne aflam acolo.
Acolo am avut la dispoziție un panou pe care am consultat traseul care trebuia urmat către Spiegelsee – lacul oglindă. Scria ceva de 45 de minute dar ne-am gândit că o să depășim cam cu jumătate de oră timpul în care vom ajunge acolo (și cam așa a și fost). Un total de 3-4 ore dus-întors era ceea ce ne propusesem, ca să nu ne prindă cumva vreo ploaie de după-amiază pe munte. Și care nu ne-a ocolit când ne întorceam la mașină.
Așa că am luat-o agale pe drumul indicat. După 15 minute intram deja în pădure. Moment în care s-a auzit un muget înfundat destul de aproape de noi (foarte sigur că era un ecou puternic și se auzea de fapt de mai departe). Panică maximă, soția și puștiulică au decretat că este un urs și că trebuie să ne întoarcem repejor. Degeaba am încercat eu să-i conving că austriecii au urși doar la grădina zoologică (lucru de care nu sunt pe deplin convins). Au început să meargă tot mai timid înainte, erau atenți la orice pas făceau. Începea să le cam piară cheful de drumeție pe munte.
După alte vreo 15 minute de mers, același muget. Mai aproape, mai puternic, mai înfiorător. Moment în care toate convingerile mele cu urșii de la zoo s-au dus pe apa-sâmbetei, m-au cam trecut și pe mine fiori reci pe șira spinării. Dar și acum cred că a fost vreun taur care își făcea de cap mai în vale. Încercam să fiu calm, aparent indiferent și să fac glume, ca să nu îi sperii prea tare pe partenerii de drumeție. În orice caz, mugetul ne-a făcut să o luăm ușor înapoi, gata gata să o rupem la fugă în caz de apariție blănoasă. 😀 Mă și vedeam cum alerg cu suta la oră cu un grizzly, sau ce naiba urs o fi fost, în urma noastră. Destul de rotunjor eu dar la treburi de genul ăsta reușesc să fiu destul de sprințar.
Așa că am ieșit din nou pe culme, în afara pădurii, mai aproape de lacul artificial Speicherteich. Unde mai vedeai oameni plimbându-se. Eram din nou în civilizație. Acolo am găsit celălalt traseu, mai populat. Așa că am luat-o pe acolo, cu mai multă încredere de data asta.
Drumul? Superb. O potecă cu multe pietre, ușor în pantă, de pe care am avut tot timpul la vedere masivul Dachstein. De asemenea, am văzut de deasupra micuțele lacuri Waldsee și Untersee.
Am mai mers cam o oră către lacul Spiegelsee. Ușor, fără să ne grăbim, cu multe pauze pentru pozat. Iar acolo am dat de minunăția asta de priveliște de mai jos.
De vis. Ne-a depășit așteptările. Ne-am așezat pe malul lacului Spiegelsee și am privit minute în șir către frumosul peisaj austriac. Apoi ne-am mai plimbat pe acolo, am pozat și am mângăiat căprițele de munte, ba chiar am luat prânzul (câteva sandwich-uri pe care le aveam cu noi în rucsac).
După vreo oră am luat-o înapoi, cu gândul să ajungem la cabana Reiteralm pentru a degusta și eu o bere bună și rece. Am mers aproape o oră, ne-am întâlnit din nou cu căprițele, ba chiar ne-am cam speriat când am văzut la doi metri înaintea noastră cum un șarpe traversa nestingherit poteca pietroasă de pe munte.
Nu știu dacă era veninos, poate că nu, dar din acel moment am încetat a mai intra prin jnepeniș pentru a poza floricele de munte. Nu de alta, dar nu aveam picioarele protejate cu jambiere. Acum am citit pe internet că au și ei viperele lor. Mda, tocmai de aia nu trebuie să pleci pe munte fără echipament adecvat.
La finalul drumului a început ploaia. Nu foarte puternică, ușoară, de vară. Ce am făcut când am ajuns la cabană? Normal, am degustat o delicioasă bere blondă Schladminger.
Alte câteva imagini de pe parcursul acestei scurte drumetii în Alpi, realizate cu telefonul, în continuare.
Hai la Plimbare :O) 