În peregrinarea noastră pe la muzeele satului din nordul țării, duminica, într-o zi de iarnă am vizitat și Parcul Etnografic Naţional “Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, de altfel primul de acest gen înființat în România, la 1 iunie 1929 (din câte am aflat de pe internet).
Dar, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a construcțiilor din Parcul Etnografic au fost distruse. A doua viață a acestui frumos muzeu al satului a început în anul 1956, când a fost restructurat planul său tematic, cu un proiect pe patru sectoare, rămas momentan doar cu două –
- primul sector include instalaţii tehnice şi ateliere ţărăneşti din perioada secolelor XVIII-XX
- al doilea sector conţine gospodării ţărăneşti tradiţionale din zone etnografice ale Transilvaniei, din perioada secolelor XVII-XX
Vizita noastră la Muzeul Satului din Cluj
Noi am ajuns acolo într-o zi mohorâtă de început de februarie, noroasă și friguroasă, nu tocmai vremea ideală pentru vizita unui muzeu în aer liber. Însă acesta era planul nostru, scopul principal pentru care ne aflam în Cluj, așa că pe la 12.00 eram la porțile muzeului.
Pentru acces în complexul muzeal am plătit 6 lei de adult, 3 lei de elev și 5 lei taxa foto.
Muzeul Satului din Cluj are nu mai puțin de 51 de obiective din diverse zone istorice ale Transilvaniei, așezate într-un complex cu o suprafață destul de vastă, de 16 hectare – din Maramureș, Arad, Alba, Bihor, Timiș, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Cluj, Hunedoara, Satu Mare, Caraș-Severin, Sibiu și Harghita. Dintre care nu mai puțin de trei biserici din lemn – din Cizer, Chiraleș și Petrindu. Toate obiectivele în stare excelentă, cel puțin din câte am văzut la exterior.
Dar vremea și perioada de vizitare, iarna în speță, a fost un impediment major din punctul meu de vedere – nicio casă din muzeu, nicio biserică, nu erau deschise spre vizitare la interior. De altfel, cred că în întregul parc erau prezenți câțiva turiști rătăciți și vreo două persoane la intrare, niciun custode, nimeni care să ofere explicații… Deși, după cum am mai spus, era duminică…
Nici la Muzeul Satului din București nu sunt deschise toate căsuțele pe timp de iarnă, ceea ce nu este deloc o scuză. Dar măcar câteva tot le poți vizita la interior. Cum se întâmplă de altfel la toate muzeele satului din țară. Mai mult, la Muzeul Satului Bucovinean erau toate deschise, așteptau turiștii, chiar dacă era tot iarnă. Dar nici măcar una să nu poată fi vizitată la interior nu am mai întâlnit…
De exemplu, de pe internet am aflat ulterior că biserica din Cizer poartă pe una dintre grinzi semnătura lui Horea! De asemenea, poate fi văzută și cea mai veche gospodărie românească, de la 1725. Și câte alte informații am mai fi aflat dacă avea cine să le comunice.
Practic am găsit un muzeu al satului aproape fără viață, trist, ca vremea de afară. Arăta ca un sat părăsit… Frumos, interesant, mustind de cultură populară, istorie și de tradiții, cu exponate de valoare, dar părăsit…
Dar tot ne-am plimbat peste tot, pe ulițele sale, printre căsuțe, prin zăpadă… și am făcut câteva poze.
Chiar și așa, în ciude acestui sentiment dezolant de pustiu și de părăsire, ne-a plăcut, ne-am simțit bine în acest muzeu al satului. Ne-am plimbat nestingheriți peste tot, doar frigul și umezeala ne-a făcut să plecăm destul de repede. Dacă am fi avut cu cine să stăm de vorbă pe acolo, să mai aflăm una-alta, dacă am fi avut unde să bem un ceai cald sau poate o cafea, poate că mai zăboveam…
Pesemne că vom reveni într-o primăvară, când natura se va trezi la viață și, odată cu ea, poate că și casele se vor însufleți, poate că vor primi vizitatorii atrași de vastul potențial cultural și tradițional al țării noastre așa cum se cuvine pentru un astfel de obiectiv turistic.
Pe curând…
Hai la Plimbare :O) 