Prin Muzeele Bucureștiului – Oază a tradițiilor populare la Conacul Nicolae Minovici

Numele Minovici are o rezonanță istorică în lumea medicinei românești. Iar doctorul Nicolae Minovici (1868-1941), unul dintre frații Minovici, a înființat societatea „Salvarea”, prima de acest gen din ţara noastră dar şi din Balcani, primul Spital de Urgenţă din România, la acea vreme al doilea din Europa după cel de la Moscova. Ilustru medic legist, alături de fratele său Mina Minovici, cu studii îndrăznețe pentru acele vremuri, dar și un mare iubitor de artă populară tradițională românească.

Mai pe larg despre biografia renumitului doctor român, pe wikipedia.

Mai puțini știu că numele acestuia este legat și de unul dintre cele mai cochete și mai frumoase muzee bucureștene – Muzeul Nicolae Minovici, cunoscut și ca Muzeul de Artă Populară Nicolae Minovici, poziționat în partea de nord a Bucureștiului, chiar lângă fântâna Miorița.

L-am vizitat într-o însorită zi de primăvară și, la fel ca soarele de afară, parcă mi-a luminat sufletul, m-a încălzit, mi-a dat speranță de mai bine…

Am găsit acolo, înconjurată de asfalt, betoane și tumultul cotidian, în inima capitalei, lângă una dintre cele mai aglomerate artere bucureștene, o oază de liniște și de pace, în care sunt puse la loc de cinste chiar tradițiile noastre românești, așa cum le știm, de sute sau de mii de ani.

Odată intrați pe poarta domeniului conacului, parcă nu s-a mai auzit la fel de tare rumoarea motoarelor mașinilor care trec cu viteze amețitoare prin zonă… Mă rog, asta a fost impresia mea…

Pentru câteva zeci de minute parcă nu am mai fost în București ci undeva mai departe, mult mai departe. Deși Casa Presei se putea zări chiar acolo, aproape, la o aruncătură de băț, ca să nu mai vorbim de complexurile de birouri care mărginesc acum domeniul conacului.

Frumosul conac în stil popular românesc, construit în anul 1905 după modelul culelor oltenești, a avut inițial scop de reședință de relaxare. Însă la niciun an distanță, în 1906, planurile doctorului  s-au schimbat și a hotărât ca acolo să expună colecția sa de artă etnografică românească, în ceea ce va fi primul muzeu de acest gen din România – ,,Muzeul de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici”.

,,Improbus Labor Omnia Vincit”

“Munca perseverentă învinge totul” scria pe zidul de la intrare, în jurul unui stup de albine. Se mai poate traduce “Munca tenace invinge orice dificultate”, în orice caz, ați cam înțeles mesajul. Numai prin perseverență și muncă vei reuși în viață!

Muzeul a fost deschis spre vizitare în anul 1914 iar din anul 1936/1937 a fost donat Bucureștiului, cu clauza expresă de a rămâne pururi un muzeu de artă populară. Din câte am înțeles, prin 2003 a fost închis pentru renovare, fiind redat publicului din anul 2016.

Colecția doctorului Nicolae Minovici cuprinde obiecte de artă populară românească din aproape toate zonele țării – țesături și costume populare, obiecte și mobilier din lemn, ceramică, veselă tradițională, instrumente muzicale, icoane, tablouri, expuse într-un cadru care recreează interioarele caselor țărănești.

Vizita noastră la Muzeul Nicolae Minovici

Cum  am intrat în curte pe sub poarta din lemn am fost luați în primire de către paznici și invitați înăuntru, unde, mai întâi am plătit bilete de intrare – 5 lei de adult, 2 lei elevul și 15 lei taxa foto.

Apoi am fost îndrumați către primul salon, unde erau expuse câteva dintre obiectele personale ale doctorului dar și fotografii de familie.

Era expus chiar și bastonul doctorului, o mașină de scris, lucrarea sa de doctorat Tatuajurile în România (1891). Erau expuse și câteva fotografii, una în care apare doctorul Nicolae Minovici cu cățelul său, Goliat :D, o alta în care apare prima ambulanță trasă de cai din București, dar și una cu ștreangul din 1904, în timpul unuia dintre experimentele sale, despre care a scris și o lucrare.

Amintesc și de bustul doctorului, realizat de sculptorul Frederik Stork în anul 1927.

Apoi am mers într-un salon în care erau prezentate o mulțime de costume populare colecționate, din diverse zone ale țării.

După ce am admirat costumele populare, am urcat pe scări. Și în prima încăpere am văzut o vitrină cu ceramică de la Saschiz, unele obiecte chiar și din secolul XVIII.

Mi-a plăcut cum erau așezate farfuriile pe perete, ca razele unui soare. Rozetele…

Rozetele sunt prezente peste tot în conacul Nicolae Minovici, fiind un motiv popular din timpuri străvechi, chiar din epoca bronzului spun istoricii.  Rozetele au rol de protecție împotriva forțelor răului și aduc bunăstare proprietarilor casei în care locuiesc.

A urmat Sala de Mâncare, de altfel startul pentru cele mai frumoase încâperi ale conacului, din punctul meu de vedere. La etaj…

Am rămas paf, dacă mă pot exprima colocvial, era o cameră tixită de articole de artă populară și tradițională, pe masă, pe pereți, prin dulapuri…

Blide, linguri din lemn, ploști, carafe, clești de salată, ouă încondeiate… Mai că nu lipseau bucatele aburinde și bărdacele pline cu vin din acel peisaj… Și după o masă copioasă parcă mergea un somnic acolo pe divan…

Însă mi-a dat o idee excelentă pentru colecția mea de ouă încondeiate…

… le voi face o vitrină întocmai ca aceasta, un pic mai micuță totuși, pentru că nu am chiar o colecție de 200 de ouă încondeiate, cum avea doctorul Minovici. Cred că mă apuc de bricolaj cât de curând, ideea fiind una chiar excelentă.

Mai mult, salonul de mâncare a fost amenajat aproximativ la fel cum era acum 100 de ani, conform unor poze comandate de Nicolae Minovici, înainte de a ceda muzeul către obștea bucureșteană.

O altă idee sunt și lustrele sau spoturile de lumină, decorate cu farfurii de ceramică, pe care le-am văzut în mai toate camerele.

Am intrat apoi în dormitor, unde ne-a întâmpinat un portret al doctorului. Camera, la fel, extrem de frumoasă, cu multe tablouri pe pereți și o sobă cum în zilele noastre nu prea se mai fac.

Chiar am observat că avea o colecție destul de măricică de picturi, cu peisaje, portrete, compoziții sau naturi statice.

De remarcat că dormitorul a fost rareori utilizat de către proprietar. Stătea acolo doar când vroia să muncească. De asemenea, conacul a fost folosit prea puțin de familia doctorului, acesta preferând să se întâlnească acolo cu colegii de breaslă sau să organizeze diferite conferințe și întâlniri științifice.

Din dormitor am intrat în micuța capelă, construită pentru a adăposti colecția de artă religioasă adunată de doctor. Tavan boltit, de care atârnă candelabre țărănești din lemn, icoane brâncovenești de secol XVIII pictate într-un atelier vâlcean, dar și o poartă împărătească, care se vede mai bine dintr-o altă cameră.

Imediat am intrat în salon, cea mai mare încăpere a etajului vilei. Care are în prelungire o altă cameră, denumită camera miresei.

Un divan lung, alte tablouri, poarta împărătească…

Încă un detaliu mi-a atras atenția, anume acele poze pe teme din viața de la țară, încastrate în tocul din lemn care delimita salonul de camera miresei.

Frumos, tare frumos în conacul Nicolae Minovici, în acea atmosferă atât de intimă, ca într-o casă țărănească de acum câteva secole. O casă mare dar totuși cochetă, plăcută, care mi-a lăsat impresia de intimitate și confort.

Nu-mi mai venea să plec de acolo, aș fi reluat turul încă o dată, și încă o dată… dar pesemne că mă voi reîntoarce cât de curând.

Am ieșit apoi pe domeniul conacului, plin de pomi și de copaci, așezați pe o pajiște de un verde crud. Ne-am plimbat pe aleile parcului, am aflat informații despre parcurile pierdute sau spitalele care nu mai sunt…

… apoi am ajuns la o expoziție cu o temă inedită – Știință și etnicitate, Biopolitică și Eugenism în România 1920-1944.

“Eugenia este știința care se ocupă cu toți factorii care dezvoltă și îmbunătățesc calitățile ereditare ale rasei.”

sau

“Eugenia este știința care studiază factorii ereditari și de mediu care pot ameliora caracterele biologice are generațiilor viitoare”…

Așa că, vă cam dați seama despre subiectul acestei  expoziții,  cu materiale dintr-o perioadă destul de sumbră a Europei.

O expoziție care documentează programul biopolitic și eugenic gândit pentru a crea o nouă națiune română, printr-un management științific la nivel de familie și de individ. O mișcare și un program sprijinite oficial, așa cum se întâmpla în acele vremuri și în alte țări ale Europei.

Bulversați oarecum de ce am citit și am văzut acolo, am ieșit și am mai dat o tură prin parcul conacului și în jurul acestuia.

Am vrut să urcăm sus, în foișor, la cei 40 de clopoței care clincăne tot timpul, la cea mai mică adiere a vântului, dar nu ni s-a permis. În curând, atât ni s-a transmis, doamnele de acolo nu știau când se va permite din nou accesul în punctul cel mai înalt al Conacului Nicolae Minovici.

Și cam atât despre frumoasa noastră vizită la Muzeul Nicolae Minovici, de altfel unul dintre cele mai frumoase din București. Dacă veniți vreodată la Muzeul Satului din București, treceți neapărat și pe la acest conac, nu este cu mult mai departe, s-ar putea chiar să vă placă la fel de tare.