A fost o sâmbătă de vis pentru noi, pasionați de plimbări în natură dar și prin locuri istorice. Dimineața vizitam vestigiile unuia dintre cele mai importante castre romane de pe teritoriul țării noastre, Apulum, apoi îi admiram pe reenactorii costumați în daci și romani la festivalul din Cetatea Alba Carolina, pentru ca după-amiaza să pășim printr-unul dintre locurile sacre ale Daciei Mari și ale României actuale – la Sarmizegetusa Regia.
Egiptenii au piramidele, englezii se laudă cu Stonehenge, peruanii duc turiștii în vârf de munte la Machu Pichu, mexicanii au ruinele mayașe iar în România există această Sarmizegetusa Regia, un loc sacru al unei civilației antice de pe aceste pământuri, de ce nu, al strămoșilor poporului nostru. Chiar dacă nu la fel de spectaculoase în dimensiuni ca monumentele antice ale acelor nații de pe mapamond, aceste vestigii sunt în sufletul nostru poate cu mult mai importante.
Ca o paranteză, bunicii mei sunt din satul Popești, de lângă București, unde a fost Cetatea lui Burebista, Argedava. Am copilărit acolo pe Nucet, dealul pe care se află aceasta și de pe care se vedea/vede curgând Argeșul, m-am jucat acolo cu prietenii mei, i-am urmărit cu interes pe arheologii din anii ’80, cum săpau pe acolo și ce descopereau… Chiar și acum mai găsești fragmente de oale și de ulcele, oase de la animale și câte altele dacă sapi aiurea pe acolo. Dar acum s-a cam ales praful de toate, șanțurile săpate au fost acoperite de trecerea timpului iar locul acesteia nu este deloc protejat, ci mai degrabă perimetru de antrenament pentru motocicliștii off-road … Deși este declarată rezervație arheologică. Păcat.
În orice caz, sper să mai port și eu în mine măcar o infimă genă a vechilor daci, strămoșii noștri.
De altfel, între Alba Iulia și Sarmizegetusa Regia este un drum de numai o oră și jumătate, cu mașina. Șosea bună până la Orăștie, așa și așa (cam cu gropi) de acolo și până la intersecția către Sarmizegetusa, apoi asfalt bun vreo 4 km până la micuța parcare de lângă fosta cetatea dacică. Drumul a fost renovat de curând din câte am înțeles. Așa că, nu mai are rost să fiți speriați de drum, se poate ajunge cu mașina în condiții rezonabile acum.
Tot plouase de vreo două zile pe acolo, alți nori apăruseră pe cer dar noi am fost norocoși, am vizitat fără a fi amenințați de nici măcar o picătură.
Am găsit imediat un loc de parcare și am luat-o imediat în sus către intrare, pe un drum pietruit ți într-o pantă ușoară pe care am mai mers preț de vreo 15 minute.
Sunt două trasee – Traseul 1 către zona sacră, unde erau templele dacice, Traseul 2 pe lângă ruinele zidului de apărare al Cetății.
Ca un scurt istoric, Sarmizegetusa Regia, Cetatea Regească, a fost cel mai important centru militar, politic și religios al Daciei Mari, înainte de războaiele daco-romane. De altfel una dintre cele șase cetăți dacice ale lui Decebal din Munții Orăștiei. Celelalte cinci sunt Luncani – Piatra Roșie, Costești – Blidaru, Costești – Cetățuie, Căpâlna și Bănița, ale căror ruine le vom vizita cât de curând.
Sarmizegetusa Regia se află pe vârful dealului Grădiștea Muncelului, la o înălțime de 1200 metri și a ocupat în acele vremuri o suprafață de aproximativ 30.000 de metri pătrați. Zidurile cetății aveau 3 metri grosime și o înălțime de 4-5 metri. Zona sanctuarelor începe cam la 100 de metri de poarta de est și spre ea se circula pe un drum pavat care avea o lungime de 200 de metri. Mai jos, exista zona de locuințe, care nu se putea vizita când am fost noi acolo. Acces interzis!
După cucerirea acesteia, capitala a fost mutată de către romani la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, aflată la o distanță de numai 40 de kilometri.
Romanii au stabilit la Sarmizegetusa Regia o garnizoană militară și au început să o dărâme, un gest simbolic presupun, de exprimare a supremației și a victoriei. Așa că, la interior şi din imediata vecinătate au fost descoperite urmele unor construcții şi ale unor edificii atât dacice cât și romane. Dacă nu știați, scenele asediului Sarmizegetusei sunt redate pe Columna lui Traian din Roma, o copie a acestora fiind disponibilă spre vizitare și la Muzeul de Istorie din București.
Circulă destule legende despre comorile dacice, acele locuri fiind răscolite de căutătorii de comori încă din timpuri medievale. Ceea ce putem vedea acum a fost adus la lumină de către arheologi începând cu anii ʽ50 ai secolului trecut – fortificaţia, templele, drumul pavat, zidurile de susţinere. Tot atunci au fost descoperite locuinţe şi ateliere metalurgice, precum și celebrul vas inscripţionat cu DECEBALUS PER SCORILO.
În zonă au fost descoperite și vestitele brățări dacice din aur, despre care am văzut un documentar de curând la televizor. 13 dintre ele repatriate, alte 11 pe cale de repatriere. De asemenea, au mai fost găsite o trusă de medicină, o matriță pentru fabricarea bijuteriilor, unelte agricole dar și kosoni, sicae, săbii curbate sau drepte, vase etc.
Am plătit biletele de intrare și am pornit imediat pe traseul 1, către zona sacră.
Pe o cărare de pământ care mustea încă de apă pe alocuri, printre copaci drepți și înalți, până la cer…
… am trecut de fosta poartă de est a cetății…
… pentru ca imediat să vedem o parte a drumului pavat de odinioară, care cobora până la zona sacră…
După ce am trecut de poarta de est, am mai mers câțiva metri printre copacii seculari, apoi am văzut poiana largă în care se află zona sacră. Magic, cel mai frumos loc de acolo.
Primul care se vedea? Templul de calcar…
Zona sacră era și este amenajată pe două terase, atunci susţinută de ziduri de calcar cu o înălțime și de până la 10 metri, după cum au dovedit-o cercetările arheologice. Acolo ar fi fost nu mai puțin de şapte temple (două circulare, celelalte în plan patrulater) dar și un altar de sacrificu. Din ele au mai rămas în zilele noastre numai pilaştrii și blocurile din calcar sau din andezit, zidurile de susținere și o parte a canalelor de scurgere.
Sigur nu se știe căror divinități le erau închinate aceste temple dar prezența altarului de andezit certifică faptul că dacii făceau și jertfe pentru a beneficia de bunăvoința zeilor lor.
Mai întâi am mers către templul mare de andezit, care se pare că avea nu mai puțin de 60 de coloane.
De acolo, de pe prima terasă, se vedeau celelalte temple… unul lângă celălalt…
Am coborât pe lângă cele două temple patrulatere mai mici…
… dar și pe lângă un templu circular mai mic…
Ca să ajungem imediat la masa de sacrificii, altarul din andezit cum i se spune acum.
Altarul din andezit sau soarele de andezit, după alte păreri. În primul rând era un altar pe se făceau sacrificii pentru zei, care avea și un sistem de scurgere al sângelui vărsat.
Soarele din andezit i se spune datorită celor 10 raze, reprezentate de plăcile de andezit. Astfel că se presupune că este un calendar, comparabil cumva cu calendarul mayaș.
Imediat ne-am apropiat și de templul mare circular, de altfel vedeta sitului arheologic. Atenție, acei stâlpi din lemn nu sunt acolo din acele timpuri, au fost puși în scop demonstrativ. Cercetătorii spun că acesta ar fi avut un acoperiș în formă conică, susținut cu bârne de lemn. Atenție, doar se presupune, nimic nu este sigur…
Băncuțe de jur-împrejur, ce îndemnau la relaxare și contemplare, fără vreo implicare mistică de partea noastră. Dar am avut o stare de calm și de liniște pe tot parcursul acestei plimbări…
Ghici, ce am văzut făcând plajă la soare întinse pe pietrele din jurul templului? Nu vreo domnișoară avidă de energii milenare…
Bine că nu erau vipere… că am citit un anunț de genul ăsta la intrarea în situl arheologic.
De remarcat și unul dintre șanțurile de scurgere, ba chiar am înțeles că izvorul de apă este același de acum 2000 de ani…
Apoi am mers către templul de calcar, cel mai vechi de acolo, din timpul lui Burebista, cu 60 de coloane din lemn susținute de blocuri din calcar…
Și am luat-o din nou pe același circuit, ne-am așezat pe băncuțe, am privit cu atenție peste tot, la vestigiile antice, la oamenii care vizitau parcul arheologic…
Și nu doar noi eram în contemplare…
Cu greu am părăsit acea zonă și am pornit pe traseul 2, pe lângă zidul de apărare al cetății, de la poarta de est către poarta de sud și mai departe către ieșire…
Și gata… vizita noastră la Sarmizegetusa Regia s-a terminat. Prea brusc, am mai fi stat puțin dar trebuia să plecăm mai departe.
Frumos, impresionant… A fost o plimbare prin istorie dar și prin natură, printr-unul dintre cele mai importante și mai sacre locuri ale României. În inima munților Orăștiei, în pădurea deasă și colorată în verdele crud al primăverii, al renașterii… Cetatea regească a Daciei Mari…
Locuri înconjurate de mistere, de povești și legende cu comori încă negăsite, dar pe care unii încă le caută, tuneluri ancestrale și energii milenare, locuri ocrotite în continuare de vechii zei, etc…
Pe de altă parte, locuri în care mai sunt multe dovezi istorice ascunse și care așteaptă să fie descoperite, cine știe când…
Fiecare le simte după mintea și sufletul său…
Hai la Plimbare :O) 