Glendalough în Munții Wicklow, un loc sacru al Irlandei

Așa cum noi avem Sarmizegetusa Regia, ansamblurile rupestre din Țara Luanei sau din Muscel, mănăstirile Bucovinei sau multe altele, și Irlanda are locurile sale sacre, sfinte, deschise spre vizitare în cinstea și în memoria înaintașilor săi. Locuri cu istorie îndelungată, chiar milenară…

Cum este și acest Glendalough, un așezământ monastic cu o vechime de peste 1000 de ani, din Valea celor Două Lacuri a Munților Wicklow. Pe care l-am vizitat într-o altă frumoasă zi de iarnă irlandeză. O zi care a început ușor înnorată și posomorâtă, pentru ca spre prânz să iasă timid soarele. Dar, ploaia ne-a ocolit și de această dată.

Am pornit destul de devreme către Munții Wicklow, unde se află vestitul obiectiv turistic istoric și religios Glendalough. Pe autostrăzi, apoi pe șosele șerpuite… Cei 50 de kilometri distanță i-am parcurs în aproximativ o oră…

… iar la fața locului am găsit o parcare generoasă chiar aproape de intrarea în așezământul monastic.

Pe scurt, acest așezământ monastic a fost întemeiat de către Sf. Kevin cândva prin secolul VI. Atracția principală de acolo este turnul rotund, înalt de aproape 30 de metri.

Am intrat pe sub porțile boltite ale fostei mănăstiri… O intrare dublă, pesemne pentru o protecție cât mai eficientă împotriva prădătorilor vikingi…

… și după vreo 20 de metri am ajuns în cimitirul mănăstirii, cu morminte, pietre funerare și cruci vechi, poate unele dintre ele de când a fost înființat acest locaș… Un loc despre care am putem spune că este de când lumea…

…unele monumente funerare atât de antice încât stăteau aplecate, ca niște bătrâni trecuți prin negura vieții… apăsate de trecerea mileniilor…

… după câțiva pași printre pietrele funerare am zărit turnul rotund, undeva către dreapta intrării…

Turn cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, care avea 6 platforme interioare din lemn, acum impracticabile. Se bănuiește că a fost construit cândva între anii 900 și 1200.

Călugării îl foloseau pentru apărare, când mănăstirea era atacată. Ușa de intrare se află la o distanță mai mare față de pământ, astfel că se foloseau de o scară pentru a urca, pe care o trăgeau după ei. Din câte am mai citit pe panourile informative de la fața locului, raiduri și atacuri au avut loc până prin secolul XVII.

Am mers apoi către vechea catredală, acum doar o ruină fără acoperiș, însă tot impresionantă… Clar, nu aș avea curaj să merg noaptea prin acele locuri…

… o mulțime de plăci de morminte din piatră și la interior, cu inscripții și scrieri care abia se mai distingeau…

… apoi pașii ne-au dus către micuța bisericuță, tot din piatră, cunoscută drept Bucătăria Sf.Kevin.

Am ieșit din incinta așezământului monastic, am trecut râul…

… și am intrat pe traseul din jurul Lacului de Jos. Apropo, Glendalough este numele în engleză a variantei originale din limba celtă – Gleann da Loch, care se traduce în Valea Celor Două Lacuri. Așa că vizitatorii au ocazia să facă și o plimbare în natură, în jurul acestora.

A fost amenajat un adevărat parc în natură pentru ca turiștii să se bucure de toate condițiile pentru o ședere cât mai plăcută. Alei amenajate, locuri pentru picnic, alte obiective turistice, cum ar fi minele de plumb, zinc și argint, locuri de cazare.

De ce nu, cred că se fac și drumeții pe munții care înconjoară Valea celor Două Lacuri. Nu cred că sunt grele, nici periculoase, pentru că irlandezii nu au urși, lupi, nici măcar șerpi veninoși, nici vreun alt fel de șarpe.

Ca o curiozitate, insula Irlandei este unul dintre acele locuri din lume, ca Noua Zeelandă, Islanda, Groenlanda și Antarctica în care nu sunt șerpi. Deși cercetătorii și oamenii de știință indică epoca de gheață drept motiv principal pentru dispariția târâtoarelor, există o legendă care mi-a plăcut.

Dispariția șerpilor este pusă pe seama Sfântului Patrick, patronul irlandezilor, cel care i-a covertit la creștinism prin secolul V al erei noastre.

Se spune că Sf. Patrick a alungat șerpii în mare după ce aceștia l-au atacat în timpul unui post de 40 de zile pe care îl țineam în vârful unui deal.

Iar de acolo, din vârful munților, pot fi admirate panorame superbe asupra văii și celor două lacuri.

Noi am preferat turul Lacului De Jos, nu am mai ajuns și pe cel al Lacului de Sus. Poate cu o altă ocazie.

Potecă amenjată, cu balustrade, pentru ca turiștii neatenți să nu cadă accidental în mlaștina din jurul lacului…

Desișuri, crengi încălcite și încovrigate, cred că atunci când înverzesc nu se mai vede nimic prin țesătura lor. Copaci acoperiți în întregime cu mușchi, încă verde, iarbă uscată, un amalgam ireal de culori pe care nu l-am mai văzut până acum. Pentru că pe unde am mai fost, iarna e iarnă. Iar vara este vară. Acolo, în Irlanda, iarba era încă verde, dar copacii complet golași…

Poteca a urcat ușor, peisajele din jurul lacului s-au mai deschis, am zărit oițe la păscut, câteva viluțe și căsuțe ale locuitorilor… pesemne la care se fac și rezervări pentru cazare…

… sus, soarele începuse să mângâie suav culmile domoale ale munților, în vale încă nu pătrunsese.

Am luat-o apoi în jurul lacului… printr-o pădure deasă cu trunchiuri subțiri și golașe… normal, tot pe acea potecă amenajată…

… copaci bătrâni, unii încă în picioare, alții căzuți, majoritatea acoperiți cu mușchiul acela de un verde aproape ireal…

… iar de pe partea cealaltă a lacului se vedeau mai bine, de la distanță, așezământul monahal, turnul rotund dar și bisericuța din piatră…

Frumos, acolo, tare frumos… dacă nu trebuia să plecăm spre alte obiective turistice aș fi mers și spre Lacul de Sus… Upper Lake…

… dar un nor destul de amenințător se apropia dinspre acel munte…

Mi-am lăsat confrații de drumeție în parcare, lângă mașini, iar eu am mai tras o fugă de luat La Revedere de la acel misterios așezământ monastic irlandez.