Simțeam că o iau razna după aproape trei săptămâni de cer plumburiu și fără nici măcar o rază de soare în București… Stresat și cu nervii întinși la maxim am ajuns la concluzia că am nevoie de câteva ore departe de capitală, să respir aer curat, să mă plimb fără un scop anume, să mă relaxez, să mai uit…
Așa că, sâmbătă de dimineața, după ce ne-am trezit, ne-am îmbarcat în mașină, fără nicio fărâmă de pregătire și am plecat către pasul Rucăr-Bran… Prima oprire am făcut-o în sătucul Șirnea, care ne fermecase nu cu mult timp în urmă, într-o superbă zi de toamnă…
Cerul acoperit de pe drum nu indica că vom avea parte de condiții meteo mai blânde, însă cum am urcat sus către satul Ciocanu, deasupra ceții, soarele și-a făcut apariția… Destul de puternic pentru o zi de iarnă…
De o parte și de alta a șoselei și drumului de macadam, copacii se scuturau de chiciură sub influența razelor calde ale soarelui… Troznea tabla mașinii când treceam pe sub ei, de la picăturile dese și înghețate de chiciură ce cădeau ca la o ploaie de vară…
Am parcat tot lângă școală… de unde ne-am propus să facem o plimbare pe ulitețe frumosului sătuc de munte, să privim nestingheriți și fără de grabă la peisajele ce ni se vor aștere în fața ochilor…
Păduri de cleștar înconjurau valea, Bucegii, Piatra Craiului cu vârfurile acoperite de zăpadă ne-au bucurat privirile și ne-au încălzit sufletele… Iarnă acolo, departe de noi, aproape ca o zi vară aici, pe ulițele șerpuitoare ale idilicului sătuc montan… Mă rog, o toamnă târzie…
Liniște, doar vreo două suflete ne-au ieșit în cale… La câteva case văzute pe drum se tăiau porcii, mirosea a șorici pârlit… Era forfotă în jurul lor…
Multe căsuțe părăsite… uitate, la care nu mai are cine să culeagă merele… De ce? De ce ar părăsi cineva raiul pe pământ?
Vreme de aproape o oră am dat rotocol și am fost stingheriți doar de câteva căprițe cu care ne-am intersectat și de un câine mare, alb, jucăuș, care a început să sară pe noi când ne-am apropiat de el… Ba chiar ne-a lăsat impresia că voia să ne însoțească spre Piatra Craiului, crezând poate că într-acolo ne îndreptăm…
L-am dezamăgit, nici Piatra Craiului nu aveam în plan, nici vreun sandwich sau ceva să-i dăm de mâncare nu am avut la noi…
Liniște…
Înfofoliți cum eram am transpirat ceva, deși nu am făcut vreun efort remarcabil…
După aproape o oră de mers, ne-am oprit la o gospodărie și am cumpărat brânză de vacă și cașcavea… proaspete și bune, după cum am constatat când am ajuns acasă, la București…
Apoi ne-am urcat în mașină cu destinația Șimon…
Pe drum ne-au însoțit peisaje cu piscuri înzăpezite, de-a stânga Piatra Craiului, de-a dreapta Bucegii…
Cețurile se adunau pe văi…
După vreo 30 de minute am ajuns sus, în Șimon, unde am parcat aproape de Mănăstirea Bran…
Pe care am găsit-o închisă la acea oră a amiezii, pesemne că preotul și călugării erau la siestă…
Așa că am luat-o alene în sus, pe drumul de pământ… cu ochii rotocol către Piatra Craiului și Bucegi, care se vedeau și mai bine de acolo, de sus…
Soarele blând al iernii adusese la picnic câțiva iubitori de natură, pregătiți cu toate cele pentru câteva ore de bună-dispoziție în fața maiestoaselor peisaje carpatine…
După numai 20 de minute de mers am fost împresurați de ceață… groasă, lăptăsoasă, care venise ca să stea, nu ca să plece…
În schimb am plecat noi, era aproape 3 după-amiaza, în curând venea întunericul…
O zi de iarnă ca de vară a fost… cum nu mă așteptam…
… doar câteva ore petrecute sus la soare, la munte în Carpați, de ajuns pentru a ne încărca bateriile înaintea unei alte săptămâni cu un cer plumburiu de București…
Hai la Plimbare :O) 