Nicio vacanță fără obiective turistice istorice, culturale și religioase. Cam asta este deviza noastră oriunde ne-am petrece momentele libere. Nu ne-am simți noi bine, oricum nu suntem genul care să lenevească toată ziulica pe plajă, la umbra unui baldachin, cu un cocktail savuros alături… Sună bine dar, nu, mulțumesc.
Nu știu de ce, nu am analizat niciodată de ce-mi place, de ce mă simt bine când vizitez, văd și simt amprentele istoriei… Cu siguranță un factor important este educația din copilărie, primii ani de școală, ce și-au pus adânc amprenta în subconștient… profesorii, dascălii ce i-am avut, cărora le port amintiri plăcute…
Iar în Thasos am avut parte de interesante vestigii antice la care am făcut adevărate plimbări, de cel puțin două, dacă nu chiar trei ore.
Perfect pentru noi… Hrană pentru suflet, pe ritmuri de cardio… Mens sana, in corpore sano…
La Aliki, acolo unde se află vechile cariere de marmură, exploatate încă din antichitate și timpuri străvechi
Într-o după-amiază târzie, chiar înaintea amurgului, am mers la micuța și sudica peninsulă Aliki, unde se pot vedea încă vechile cariere de marmură, material de construcție exploatat încă din antichitate în Thasos.
Și nu numai…
Vizitatorul curios face un adevărat periplu printre diverse etape istorice, din antica Eladă, în epoca romană și chiar în lumea bizantină…
… pe un adevărat traseu tematic în jurul peninsulei, ce te poartă de la începuturile istoriei știute și până în zorii evului mediu…
… un traseu ce ne-a luat cam 2 ore, la pas deloc grăbit. Totul asezonat cu delicioase peisaje marine, ce ne-au încântat cu adevărat privirile pofticioase…
Aliki este unul dintre locurile în care amprentele diverselor etape istorice sunt acolo, încă prezente, pot fi atinse și simțite, sunt o dovadă vie a oamenilor și civilizațiilor ce au fost odată.
Într-un spațiu atât de mic, milenii de civilizație comprimate, în infinite straturi ale timpului, vizibile ca într-un terrarium.
Oare, dacă s-ar săpa mai adânc ce s-ar mai găsi? Sau, peste alte și alte milenii, ce va fi acolo, aici?
Un loc în care te simți, cumva, mic, insignifiant… un nimic pe lângă tot ce a fost, tot ce va fi…
Dar căruia tu, eu, atât de mic, îi poți adulmeca din priviri și simțiri mileniile ce s-au așternut, acum tăcute, aici. Măcar atât, îi poți explora, strat, peste strat, piatră, peste piatră. De la malurile biciuite necontenit de valurile mării și până sus, acolo unde numai vântul își face momentan de cap, printre ramuri de pini și de măslini.
Sau… doar te poți plimba, poți lua cărarea la pas în asfințit. Atât. Tot o binecuvântare, acolo.
Parchezi pe șosea, dacă ai noroc cât mai aproape de drumul care duce către plajă, dacă nu, nu… înaintea amurgului s-ar putea să ai parte de noroc, pentru că mulți iubitori de plajă și de mare au plecat deja către hotelurile la care sunt cazați, cu tot cu carele lor moderne.
Treci pe lângă tavernele ce te îmbie cu aromele mării dar nu te oprești și mergi mai departe, până la intrarea pe traseul tematic, mărginit de un zid in piatră și de o poartă de acces. Acestea fiind amprentele moderne, antice peste milenii, dacă vor rezista.
Un panou te va lămuri încă de la început asupra punctelor de interes pe lângă care vei trece – sarcofagul roman, templul lui Apolo, alte grote în care erau venerate cine știe ce zeități romane sau creștine, biserici proto-ortodoxe precum și carierele de marmură din negura timpurilor și până în cea proto-bizantină sau otomană.
Acum ruine, dar încă aici.
Măslinii. Măslinii cu siguranță sunt mai tineri decât toate pietrele de acolo… dar ce povești ne-ar spune dacă le-am putea percepe foșnetul, dacă le-am grăi limba…
Cărarea amenajată urmărește pe cât se poate conturul țărmului din marmură, granița dintre uscat și mare. Granița modelată încontinuu de către stihiile naturii dar și de către tenacitatea omului de altădată.
Cel actual duce o viață de huzur, cred că trăim perioada de aur a umanității, a libertății, în care și noi, cei săraci, ne putem bucura de anumite delicii ale vieții. Nu este totul perfect dar comparativ cu ce se întâmpla cu doar câteva zeci de ani în urmă… parcă nu este loc de discuție.
Cărare pietruită la început, apoi de pământ, apoi din piatră, criblură din marmură… mai pietroasă și mai albă când se apropie de zona carierelor.
Urcă, apoi coboară. Printre pini și măslini, printre luminișuri în care te mângâie blând lumina caldă a apusului.
Minunat.
Sarcofagul roman, nu singurul găsit pe peninsula Aliki dar cu siguranță cel mai impresionant dintre toate. Sarcofagul care iese din pământ, cum scria un călător al secolului XIX.
Găsit prădat la interior dar cu două inscripții în memoria celor două femei ce au fost îngropate aici, mamă și fiică…
„Bunul meu soț Katillios mi-a oferit mie, Demetria, acest înalt monument din piatră, pe care l-a construit. Soarta mi-a oferit de două ori douăzeci și cinci ani de viață printre muritori”.
„Chiar dacă în acest sarcofag zace corpul meu firav, sufletul meu s-a înălțat la ceruri. Voi vorbi clar. Căci zeii au acordat celor necăsătoriți dreptul de a vorbi muritorilor ca și cum încă ar mai trăi. Moartea mamei mele m-a necăjit iar respectatul meu tată nu a apucat să mă conducă la altar. Când aveam optsprezece ani, dragul meu tată a ridicat aici un mormânt din piatră al memoriei veșnice ce mi-o poartă.”
Atât. Și, dacă poți, mergi mai departe. Așa cum o facem de-a lungul vieții noastre.
Cărarea duce către templul Daos (dedicat lui) Apolo. După cum atestă o inscripție într-o bucată de marmură găsită după milenii, aici. Construit de către primii colonialiști din Paros ce s-au stabilit pe insulă.
Un templu aflat pe malul unui golfuleț, protejat acum de moderne ziduri cu o înălțime de numai jumătate de metru.
Un zid de apărare oarecum simbolic, într-un decor perfect pentru nimfele instagramului modern.
Dar multe alte inscripții găsite, tot aici, dovedesc că rugile pelerinilor se adresau tuturor zeităților acelor vremuri străvechi – Artemis, Poseidon, gemenilor lui Zeus (Dioscuri, Castor și Polux), chiar și lui Hercule.
Lângă templu, o cavernă…
Cărarea urcă către planurile superioare ale peninsulei…
… trece pe lângă alte grote și caverne în care au fost găsite urme din timpurile de glorie ale Eladei și până în cea romană…
…. și ajunge la cele două biserici bizantine. Una mai veche, alta mai nouă, ambele din zorii evului mediu. Adică vechi. Una dintre ele construită prin anul 500, era noastră. Acum doar ruine, ziduri și coloane rămase mărturie nouă și celor ce ne vor urma.
Ambele distruse și părăsite prin anul 620, era noastră. Dar încă aici, ca un simbol al începutului unei noi ere.
Chiar lângă ruinele bisericilor începe periplul pe la carierele antice de marmură… un fel de urme ale industriei extractive de altădată…
Vizibile și azi exploatările din vremurile străvechi, chiar și sub nivelul mării, acum adevărate labirinturi pentru peștii aduși de valurile puternice.
Și numeroase izvoare istorice le atestă încă din antichitate, de când primii coloniști din Paros au venit pe insulă. Paros, o altă insulă bogată în marmură, așa că aceștia știau cum s-o exploateze. Și au făcut același lucru cu marmura din Thasos.
Exploatările din peninsula Aliki au început în sec. VI înaintea erei noastre și au continuat până la începuturile erei creștine.
Seneca scria că „Ne simțim săraci și răi dacă piscinele noastre nu sunt placate cu marmură din Thasos”.
Marmura din Thasos a fost folosită la construcții în Efes, templul din Samotrakia, la mausoleul din Halicarnas dar și la Roma.
Muntele Athos domină orizontul sud-vestic al peninsulei…
O mică bărcuță pescărească se retrage la adăpost în golfulețul de lângă plajă. Noaptea stă să vină…
Traseul este pe final, așa cum și ziua își aruncă ultimele raze de soare peste micuța peninsulă…
…. și golfulețul în care bărcile mai bătrâne și mai noi așteaptă acum o nouă zi. O nouă zi turistică, pentru că industriile și-au pierdut de mult menirea în aceste locuri. Doar urmele lor mai sunt prezente.
O leneșă de pisică ne salută cum știe ea mai bine.
Noi plecăm parcă alți oameni de acolo, de pe cărarea tematică ce ne-a condus printre milenii de istorie într-un timp totuși prea, prea scurt.
Poate conștientizând munca acelor generații de pietrari, pesemne cu siguranță mulți dintre ei sclavi, care cu trudă și sudoare extrăgeau doar prin propriile forțe, cu unelte rudimentare acest material de construcții ce împodobea clădirile elitelor vremii.
Hrană pentru suflet.
Hai la Plimbare :O) 