Munții Ciucaș sunt printre preferații noștri la ieșirile de o zi departe de forfota Bucureștilor, pentru a lua porția de aer curat și de energie de care avem nevoie. Le-am tot bătut cărările turistice și o vom face mai mult ca sigur și de acum încolo de câte ori vom avea ocazia.
Dar niciodată nu am stat cazați la Cabana Vf. Ciucaș, deși ne-am tot propus să o facem cândva. Și, iată că, acel moment a sosit și am petrecut un minunat weekend acolo, la 1600 de metri altitudine și mai sus, alături de o voioasă gașcă de prieteni.
Pe sus este încă iarnă și multă zăpadă, chiar dacă mai este puțin și vine luna lui mai, iar noi nu suntem neapărat veseli în a înota prin nămeți, dar am zis să riscăm, vedem noi dacă și vom merge pe munte sau doar ne vom bucura de peisaje din apropierea căldurii primitoare a cabanei Vf. Ciucaș. Aveam prilejul de a face multe poze, așa că, altceva nu mai conta, plus că un pic de antrenament înaintea sezonului de plimbări pe munte de vară nu strică niciodată, ba chiar este binevenit.
Oricum am plecat stresați de vremea neprielnică din București, credeam că vom găsi numai ploaie, ceață, eventual ninsoare, dar la final s-a dovedit că temerile au fost nefondate.
Plecați dimineața din București, pe la orele 12.00 ne-am întâlnit cu o parte a găștii la pensiunea Nicos din Cheia, pentru a bea o cafea sau pentru a lua micul dejun. Pensiune lăudată pentru calitatea bucatelor servite.
După ce ne-am strâns, am plecat către Valea Berii să lăsăm mașinile, de unde am urcat pe jos unii, alții cu mașina cabanei alături de bagajele noastre. Atenție, pentru acces cu mașina până la cabană pe drumul forestier este nevoie de un 4×4 serios echipat. Dacă mare pe mare parte a acestuia poate accede aproape orice gen de mașină, sunt vreo două-trei porțiuni și pante în care numai una 4×4, cu o gardă la sol mare, poate trece.
7.2km distanță pe jos din Valea Berii, de la fabrica de apă și până la cabană, pe care i-am parcurs în 2 ore și 30 de minute noi, prietenii noștri, mai subțirei și mai antrenați în aproape 2 ore. Nu a fost zăpadă, nici noroi, nici praf cum este vara când trec mașinile, a fost chiar plăcere să facem prima urcare pe anul acesta, cu o diferență de nivel de aproape 500 de metri.
Și, pe lângă drumul forestier, ne-a primit așa cum se cuvine primăvara montană, cu poienile pline ochi de ghiocei și alte floricele, ba chiar am zărit și o capră neagră cu puii săi, cum nu am mai văzut până acum la o altitudine atât de joasă.
După cele 150 de minute de urcare, ajunși la cabană, ne-am luat camera în primire și am făcut repede un duș, că deja transpirasem. Am rămas plăcut impresionat de cât de bine aratâ camera, curată, cu baie, de cât de cald și de confortabil este la interior dar mai ales de faptul că aveam balcon și o fereastră de la care pot face videoclipuri timelapse cu dansul norilor de peste șaua Gropșoarele.
Ceea ce am și făcut, după cum veți putea vedea în continuare.
Clar, nu este cazare de 4 sau de 5 stele, pentru apa caldă trebuie să aștepți puțin, chiar vreo 10 minute, dar trebuie ținut cont că te bucuri de confort, de căldură, de o mâncare proaspătă și bună, la o altitudine de aproape 1600 de metri! Iar noi ne-am simțit chiar foarte bine acolo și vom reveni de fiecare dată cu mare plăcere.
Și, față de ultima dată când am fost acolo, restaurantul a fost extins peste terasa veche, acum acoperită, plus că o mulțime de mese și de bănci au fost puse în curtea cabanei, pentru ca turiștii să nu mai zacă pe iarbă când ajung acolo și să poată servi masa în condiții mai civilizate în aer liber.
Apoi, pe la orele 17.00 ne-am strâns în restaurant pentru a mânca câte ceva. Mai o ciorbiță, de burtă, de fasole sau de legume, după preferințele fiecăruia, mai un ciolan afumat cu vărzică, mai niște saramură de pui cu mămăliguță, mai un bulz sau o mămăliguță cu brânză și smântână, să nu uit de renumiții cârnați și carne la garniță, asezonați cu murături, fiecare după ce i-a poftit inima. Mâncarea foarte bună, meniu tradițional în general, toată lumea mulțumită.
Iar vinul fiert a mers ca uns… Mă rog, pentru cine bea alcool, pentru că personal m-am lăsat momentan, fiind la o cură de slăbire drastică și care dă rezultate. -20, nu grade, kile! 😀
Și așa, ghiftuiți pe deplin, am stat la taclale și la hăhăieli până pe la orele 23.00, acolo, în restaurant. Muzică bună, voie și mai bună.
A doua zi m-am trezit foarte devreme, cu mult înaintea micului dejun, pentru a mă plimba puțin pe lângă cabană și mai ales către zona din care se văd Țigăile Mari și Vf. Ciucaș. Că, dacă în ziua cu pricina voiam să luăm la pas traseul spre Vf. Gropșoarele, mă rog, dacă se putea, în funcție de condițiile din teren, spre Vf. Ciucaș chiar nu aveam chef să mergem, prea mare panta, prea multă zăpadă, noi doi slab la nivel de echipare față de prietenii noștri care merg des pe munte iarna, etc…
Câteva brândușe congelate mi-au ținut companie…
În timp ce mă bucuram de peisajele munților și de răsăritul peste Munții Ciucaș.
După ce am înghețat vreo 60 de minute pe lângă telefonul care făcea un videoclip timelapse, am mers la micul dejun. Bufet suedez, copios, cu de toate – brânză, cașcaval, ouă prăjite, omletă, mezeluri, fasolică bătută, brânză de burduf, zacuscă și altele. Asezonat cu o cafea și cu un ceai cald de fructe de pădure. Copios și bun, perfect pentru porția de energie necesară urcării pe traseu.
Sâmbătă, la orele 9.30 eram echipați în fața cabanei și am plecat voioși pe traseul către Vf. Gropșoarele, pe care l-am mai făcut de atâtea ori în ambele sensuri. Numai că noi l-am făcut întotdeauna vara, niciodată iarna. Așa că, în afară de împrejurimile cunoscute, totul era nou pentru noi.
După aproape 15 minute, la intrarea în pădure am văzut cum cărarea pe care mergem este cea folosită și de Moș Martin, urme mai vechi, altele mai proaspete, o fericire, ce să mai. O pereche dintre noi a renunțat, speriată pesemne, eu am scos spray-ul contra urșilor că, cine știe, după cum îmi zicea amicul Alex Radescu pe Facebook ulterior, nu prea aveam chef să fac vreun selfie cu dânsul.
Zăpada nu foarte mare dar nici deloc, urcarea nu prea grea dar nici ușoară, am călcat pe urmele lăsate de alți turiști sau pe cele ale blănosului cu labe mari și gheare lungi, iar după aproape o oră ne bucuram de o poieniță plină ochi de brândușe cu petalele deschise pe șaua Gropșoarele.
Zăpada destul de tare, încă înghețată după noapte, așa că nu m-am afundat prea tare și efortul nu a fost unul foarte mare, dar nici ca atunci când te plimbi prin oraș nu a fost. Clar că deja transpirasem când am urcat pe șaua Gropșoarele. De unde vântul începea să-și facă de cap.
Noi doi am mers mai greu, așa că ieșiți din pădure, prietenii noștrii au luat-o la pas întins, noi ținându-le urma din ce în ce mai greu, pentru că sus pe culme zăpada a fost un pic mai adâncă, începuse să se înmoaie și pe multe porțiuni mă afundam din ce în ce mai mult iar efortul devenea tot mai asiduu.
Plus că, nefiind echipat corespunzător, fără parazăpezi de exemplu, ghetele mele începuseră deja să se înmoaie la rândul lor, pentru ca până aproape de stația meteo să fie total ude și fleșcăite. Așa că, dacă nu sunteți echipați corespunzător pentru zăpadă, vă recomand să nu faceți ca mine. Norocul meu a fost că nu a fost frig și nu am suferit mai deloc.
Vremea frumoasă, noroasă dar cu soare, adevărat spectacol pe cer, a ținut cu noi și a infirmat avertismentul meteo de ploaie. Peisaje de iarnă minunate ne-au ținut companie în momentele de respiro, ce ne-au făcut de fiecare dată să uităm pentru câteva clipe de efortul depus.
Pas după pas, respiro după respiro, afundat picioarele în zăpadă, scos picioarele din zăpadă, pus gluga pe cap că bătea vântul prea tare, scos gluga de pe cap când mi-era prea cald, pus gluga la loc pe chelie în două minute… Și tot așa, după aproape 2 ore și 30 de minute am ajuns lângă stația meteo. Oricum nu-mi permiteam să stau prea mult pe loc, pentru că imediat se răceau piciorușele deja ude…
Gașca veselă se zărea pe ultima porțiune către Vf. Gropșoarele, i-am văzut de acolo, cât furnicile de mici. Am luat-o și noi după ei și, cu 15 minute înainte de vârf, am început să mă afund până la genunchi, moment în care am zis stop. Eram deja ud la picioare și am considerat că efortul depus a fost de ajuns. Plus că în acel moment am decretat că iarna pe munte nu este de noi, preferăm să îi batem cărările vara, pe vreme bună, ca să ne bucurăm cu adevărat de ce ne oferă mama natură și țărișoara asta.
Plus că, deși aveam apă din belșug la noi nu o puteam bea, că era prea rece și noi prea încinși, cât despre stat jos, pentru hodină și îmbucat ceva nici că putea fi vorba.
De menționat că aceste hărți le-am făcut cu ajutorul unui meseriaș ceas pe care îl am la teste în această perioadă, Huawei Watch Ultimate.
Așa că, am luat-o ușor înapoi, iar după aproape 4 ore și 40 de minute și peste 10km parcurși eram înapoi la căldura cabanei, nu înainte să ne prindă ninsoarea pe ultima porțiune a traseului. Ca să nu mai spun că zăpada se înmuiase tare și că efortul depus la fiecare pas a fost tot mai intens, iar niște alunecări urmate de căzături cât sunt eu de mare, deloc periculoase, au făcut deliciul acestei ture iernatice de primăvară.
Măzărichea cădea în neștire, deasă ca o perdea, chiar și peste firavele brândușe.
Deși peisajele Munților Ciucaș ne-au încântat iar efortul depus ne-a prins bine, considerând că este un scurt dar bun antrenament pentru turele viitoare (de vară), ne-am promis că nu vom mai merge iarna pe munte, deși nu se știe niciodată ce ocazii se vor mai ivi. Cu siguranță vom fi mai bine echipați, cu tot ceea ce este necesar, de la încălțări mai potrivite, parazăpezi, colțari, pantaloni mai confortabili etc. Plus butelci cu ceai cald sau, dacă se termină cura, cu niște apă de foc…
Întorși la cabană am mers imediat la duș, apoi hodina necesară pentru vreo două ore, pentru ca apoi să reluăm hăhăiala și taclalele la restaurant. Deși aveam nevoie de o ciorbă caldă și bună, nu am mai prins, așa că m-am mulțumit cu o porție de pastramă de oaie cu mămăliguță. Pentru ca seara să o încheiem la masa de ping-pong, unde s-a încins un adevărat turneu compețional de amatori. Până am spart singura minge de ping pong disponibilă. Asta e, a continuat turneul de băut viteză, cu tot felul de licori, până în noapte târziu.
Dimineața de duminică ne-a prins cu o ușoară febră musculară, tributul obișnuit pentru noi după turele montane, dar veseli și mullțumiți că am avut parte de vreme bună și peisaje minunate în Munții Ciucaș.
O parte din gașcă a plecat către Vf. Ciucaș imediat după copiosul mic-dejun, o altă parte, printre care și noi, am coborât cu mașina 4×4 de la cabană către locul din Valea Berii unde parcasem. De această dată o căprioară ne-am făcut deliciul, trecând la câteva zeci de metri peste drum în fața noastră. Transportul costă pe fiecare sens 20 de lei de persoană.
Mai multe informații despre cazarea la cabană dar și prețurile din restaurant pot fi aflate de pe site-ul lor – https://www.cabana-varful-ciucas.ro/.
Oricât de mult mi-a displăcut experiența de mers pe zăpadă, a compensat cu peisajele încântătoare ale Ciucașului, cu experiența plăcută de la cabană, cu compania prietenilor noștri, oameni de toată isprava de altfel.
Așa că, ne-am propus să revenim pe timp de vară pentru mai multe zile la cabană, trebuie doar să sun cu mult timp înainte pentru a găsi cameră disponibilă, pentru că este plină mai tot timpul.
La început de iunie doar începe vânătoarea rodendronilor…
Hai la Plimbare :O) 