Istanbulul poate fi simțit din mai multe perspective. Din cea istorică, ale cărei urme sunt vizibile în continuare peste tot, la pachet cu muzeele care evocă sau care prezintă faptic trecutul său milenar, din cea a panoramelor uluitoare, care te vor face să tresalți în fața măreței sale, din cea culinară, pentru că vei degusta și te vei sătura cu bucate de o diversitate incredibilă, din cea culturală, tradițională dar și modernă, dar și din plimbările la pas prin cartiere sau pe malul Bosforului, unde vei percepe o fărâmă din viața locală sau turistică.
Mai ales din aceste plimbări, care te pot apropia, măcar într-o oarecare măsură, de actualul vieții cotidiene turcești din orașul întins pe două continente, singurul cu acest statut de altfel din toată lumea asta, cât este ea de mare.
Știam că dacă vom veni în Istanbul nu vom avea răgaz de hodină, de relaxare, știam că vom ajunge obosiți fleașcă seara la hotel, eram conștienți că avem atâtea locuri și lucruri de văzut și de experimentat într-un spațiu atât de vast încât nu-ți poate ajunge o viață ca să-l cunoști pe deplin, darămite numai o scurtă săptămână.
Dar, am încercat pe cât este de omenește posibil, pe cât ne-au ținut baierele, să vedem și să ne bucurăm de cât mai multe atracții și obiective istorice sau pur și simplu, turistice. Fie că ne referim la clădirile și obiectivele istorice, admirate direct pe stradă sau prin diferitele muzee, de panoramele superbe observate din punctele de belvedere, de la înălțime sau de la nivelul apelor Bosforului, de bucate alese cum numai în Turcia poți încerca și te pot sătura, dar și de simplele străzi din cartierele mai sărace sau mai boeme, pe care le-am luat la pas până am simțit că ne ard tălpile de la atâta mers.
Pentru că, punctez din nou, în Istanbul nu vii să te odihnești. Vii să vezi, să simți, să percepi, să experimentezi, iar toate acestea le poți face doar mergând, fiind activ. De dimineață și până în apropierea serii, normal, cu scurte popasuri de reîncărcare energetică, fie că vorbim de o autentică cafea turcească cu două mici și extrem de gustoase baclavale alături, de un prânz copios sau un simplu dar delicios balik durum, de o bere irlandeză ca la mama ei degustată în inima Istanbulului. Apoi explorarea continuă…
Un oraș de talia Istanbulului nu cred să mai aibă secrete turistice, sau poate că mai sunt, cel puțin pentru un turist străin de aceste locuri, de cultura și de tradițiile autohtone. Toți cei care ajungem în aceste locuri ne dorim să vedem pe cât se poate de mult din toate aceste atracții și obiective turistice, dar fiecare o face în felul său personal. Chiar dacă privim aceeași piatră, fiecare dintre noi o vedem altfel, cu alți ochi, datorită unui bagaj sentimental și cultural diferit, asta explicat într-o nuanță pe cât se poate de simplistă.
Așa cum și noi, oricât ne-ar atrage atracțiile și obiectivele turistice sau istorice importante, pe care le apreciem la justa lor valoare, ne simțim parcă mai bine când luăm la pas cartierele și cotloanele unui oraș, când ne iese în cale ceva inedit, despre care nu ne documentasem în avans. Surprizele turistice sunt sarea și piperul unei călătorii reușite, de neuitat.
De ce nu, la nivel social, comportamental, de cost al vieții comparativ cu orașul în care ne ducem viața. Ce prețuri sunt în magazine, care este costul coșului zilnic par example, legumele, carnea, făina, uleiul, bericica la doză, cât costă carburantul, cum este traficul dar și transportul în comun, ce poți mânca la o tavernă amărâtă sau la o locantă departe de zonele turistice, toate aceste nimicuri non-turistice în aparență pot completa pe deplin experiența așa-zis vacanțieră.
Pe lângă farmecul străzilor pietruite și în pantă, mărginite de case cu etaj mai tare sau mai puțin colorate, mai vechi, ponosite sau mai noi, al vitrinelor magazinelor și atelierelor de cartier, al oamenilor simpli care trec pe lângă tine și care-și văd în continuare de viața lor, așa cum este ea. În linii generale ca și a noastră, doar că pe alt meridian, la altă latitudine, cu alte tradiții și alte obiceiuri, mai mult sau mai puțin asemănătoare alor noastre.
Preambul, la pas prin Edirne
După vreo șapte ore de condus, după cum v-am povestit deja, am ajuns la Edirne, ne-am cazat și am luat-o la pas pe străzile orașului. Am avut de mers ceva de la hotel până în centru, dar așa am văzut și noi cum arată periferia unui oraș turcesc de graniță, capitală a imperiului otoman înaintea Istanbulului, locul unde și-a petrecut o bună parte a copilăriei Fatih Cuceritorul, alături de Vlad Țepeș și de Radu cel Frumos. Din păcate, acele palate imperiale nu mai sunt în picioare acum.
Clar, știam că nu vom avea timp să-i vizităm obiectivele sale istorice, așa că am preferat să ne fâțâim de colo-colo prin centrul său istoric.
Dar nu aveam cum să ratăm cea mai mare și mai importantă moschee din Edirne, prima moschee în care a intrat doamna mea de altfel, prima dată pentru ea în Turcia. Moscheea Selimiye a fost construită între anii 1569 și 1575 de către Mimar Sinan, vestitul arhitect al sultanilor, la cerința sultanului Selim al II-lea.
Se spune că Mimar ar fi considerat-o drept cea mai bună realizare a sa. Moscheea este înconjurată de patru minarete, fiecare cu o înălțime de 83 de metri, fiecare aflat exact la aceeași distanță față de centrul cupolei. Frumos la interior, ne-a plăcut, impresionantă.
După ce am părăsit moscheea și curtea sa interioară, am luat-o la pas pe străzile centrului său istoric.
Ne-am plimbat fără vreun scop anume, am dorit să avem un prim contact cu cotidianul turcesc, așa cum este acesta într-o zi de weekend într-o zonă populară a orașului. Ne-am plimbat pe aproape toate străduțele centrale, chiar și pe cele aflate în renovare, ne-am zgâit la magazinele de toate felurile.
Normal, când ne-a luat foamea, am căutat imediat un restaurant, nu neapărat și pe cel mai faimos. Am vrut să mănânc Tava Ciger, ficat de miel prăjit, care s-a dovedit a fi cel mai bun ficat prăjit mâncat de mine până acum. Tăiat fâșii subțiri, cu tot felul de condimente turcești, a fost chiar delicios.
Cert este faptul că prețurile în general sunt mai mici decât în Istanbul, fie că ne referim la restaurante, la baclavale și alte produse alimentare sau non-alimentare. Chiar aveam de gând să ne oprim în Edirne la întoarcere ca să cumpărăm ceva baclavale pentru acasă, pentru că știam că acolo pot fi chiar foarte scumpe. Nu a fost nevoie, pentru că am găsit aceste delicatese la prețuri foarte bune mai departe de zona centrală în Istanbul.
Cam atât din Edirne, ar mai fi fost câteva muzee, alte locuri interesante de văzut, doar că ar fi trebuit să mai zăbovim o altă noaptea. Cine știe, altă dată…
La pas în Istanbul, prin Fener
De la Edirne la Istanbul am făcut maxim trei ore, cu tot cu cazare la hotel. După ce am parcat mașina la subsolul hotelului, după ce ne-am răcorit un pic în cameră, n-aveam stare și am luat-o la pas de-a lungul zidurilor Teodosiene către cartierul Fener, aflat la vreo 20 de minute distanță de mers pe jos.
Înainte de a vizita palatul Porfirogenetului, despre care v-am povestit în periplul nostru bizantin, am trecut pe lângă moscheea Sultan Mihrimah, aflată și aceasta foarte aproape de zidurile Teodosiene. În care am intrat, normal. A doua moschee pentru doamna mea, nouă moschee pentru mine.
A fost construită între anii 1563–1570 tot de către marele arhitect otoman Mimar Sinan pentru Mihrimah Sultan (Mihrimah înseamnă în persană Soare și Lună), fiica preferată a lui Suleiman Magnificul și a lui Hurrem Sultan. O legendă spune că arhitectul ar fi fost îndrăgostit de Mihrimah Sultan, nimic faptic și dovedit de altfel, nimic consemnat oficial. El și-ar fi pus în practică aceste sentimente în cele două moschei construite pentru ea.
Nu sunt vreun expert în moschei, în arhitectura acestora, în simbolismul religios, dar mi s-a părut că este una dintre cele mai luminoase moschei grandioase, având foarte multe ferestre (cam 204 scria pe un informativ). Cea mai luminoasă fiind totuși cea din Ortakoy, de pe malul Bosforului, dar și cu mult mai mică.
Să revenim pe străduțele noastre…
Numele „Fener” vine din grecescul „Phanar”, care înseamnă „felinar” sau „far”. După căderea Constantinopolului în 1453, zona a devenit centrul comunității grecești ortodoxe din oraș și de aici au provenit domnitorii fanarioți care au condus Moldova și Țara Românească între 1711 și 1821, după cum zice Google, aceștia fiind numiți direct de către sultan.
Cert este faptul că acest Fener este unul dintre cele mai istorice cartiere din Istanbul, fiind situat pe malul sudic al Cornului de Aur, în districtul Fatih. Ca mai tot districtul Fatih și Galata de pe celălalt mal al Cornului de Aur.
Luat la pas, Fenerul mi-a lăsat impresia locului perfect pentru o plimbare lentă, fără de grabă, cu dese opriri contemplative sau pentru realizarea de instantanee. Nu exultă a bogăție și a bunăstare, ba din contră, străduțele pietruite, strâmte și în pantă, pline ochi de mașini înșirate una în spatele celeilalte, sunt mărginite de clădiri, cu unul, două sau trei etaje, care majoritatea covârșitoare și-au pierdut prospețimea și strălucirea de altădată.
Alternează clădiri din beton sau din cărămidă cu tencuiala scorojită, altele mai îngrijjite, cu vile otomane din lemn vopsite în culori pastelate tern, cu vopseaua ștearsă de ploi și de vremuri, cu balcoanele atârnând eroic deasupra străzii, unele în stare de degradare avansată, altele puse la punct, puține totuși, cu vechi biserici grecești, armenești, sinagogi evreiești sau cine știe ce alte clădiri istorice ascunse după ziduri înalte și porți ferecate.
Rufe întinse și puse la uscat între clădiri atârnă ici-colo de frânghii, unele case au ghivece cu flori la intrare, prea puțină lume pe stradă, doar trecători care-și văd de ale lor sau copii care se joacă zgomotos și voios, unii cu mingea, alții pe bicicletă, alții care se stropesc cu pistoale cu apă, nelipsitele pisici care se odihnesc în cele mai simpatice poziții și în cele mai ciudate locuri, practic oriunde, oricând, pe orice.
La un colț de stradă ești surprins de întrebarea unui localnic cu o înfățișare și prezență modeste, în engleză, de unde sunteți? Și când îi răspunzi din România, îți zice komșu, că suntem vecini. Sau de doi adolescenți dezinvolți, suspicios de dezinvolți, care-ți cer să le faci o poză cu aparatul foto, după care te întreabă de contul tău de instagram.
Așa cum este el, actualul Fener mi-a devenit simpatic, mi s-a părut fermecător în romantismul său desuet, deși cred că unora s-ar putea să nu le fie pe plac. Așa cum sunt clădit eu, am o atracție față de aceste locuri parcă uitate de lume. Pentru că Fenerul mi-a părut mai tradițional decât Kadıkoy, cu siguranță mai săract decât Nişantaşı sau Arnatukoy, mai autentic și mai liniștit decât Sultanahmet sau decât Galata și Karikoy, ba chiar și față de cartierul vecin Balat, cu ale cărui granițe se întrepătrunde.
Nu am văzut foarte multe cafenele sau magazine pe aceste străduțe, poate doar la intersecții, magazinașe mici de cartier sau poate că au fost prea bine ascunse ochilor noștri, iscoditori de altfel. Poate că are și cotloanele sale turistice, dar cred că acestea sunt foarte aproape de Balat.
La pas așa, fără vreun scop anume prin Fener, am găsit deschisă curtea bisericii Sfânta Maria din Vlaherne, în care nu am ezitat să intrăm.
Actualul edificiu, micuț, ascuns într-o grădină plină de verdeață, a fost construit pe locul uneia dintre cele mai importante locuri de cult ortodoxe din vremurile bizantine. Biserica originală a fost construită în secolul al V-lea, în vremea împărătesei Pulcheria și a împăratului Marcian.
Aici ar fi fost păstrate relicve sacre, cum ar fi vălul Maicii Domnului, brâul Maicii Domnului și o icoană celebră numită Blachernitissa. Vălul Maicii Domnului s-a pierdut în negura timpului, poate că a fost luat de cruciați în 1204, poate că a ars în nenumăratele incendii, dar se pare că brâul se află acum la Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos.
Nici despre icoana Blachernitissa (sau „Maica Domnului din Vlaherne”), una dintre cele mai importante și venerate icoane ale Imperiului Bizantin, protectoarea Constantinopolului, nu se mai știe cu exactitate ce s-a întâmplat.
Mai important este faptul că, după mulți pași, dar mulți pași deja, am găsit una dintre acele oaze verzi și ascunse, în care ne-am tras sufletul. Am vizitat bisericuța grecescă, extrem de frumoasă la interior, dar căreia nu am avut voie să-i facem poze. Apoi, la invitația celor de acolo, am poposit pentru câteva zeci de minute la o cafea… grecească și o baclava turcească.
Un moment de respiro binemeritat, a fost chiar plăcut și relaxant acolo.
Prin Balat, cartierul caselor colorate
Sincer să fiu, habar nu am când am trecut din Fener în Balat sau invers. Nu știu care sunt granițele fizice între aceste două cartiere ale Istanbulului, diferența la o privire fugitivă între acestea fiind că unul este mai turistic decât celălalat, pentru că dacă Balat-ul este renumit pentru căsuțele sale colorate, am sesizat că și Fenerul are destul de multe case de acest gen.
Personal am simțit că am intrat în Balat când străduțele s-au aglomerat subit, când la parterul căsuțelor cu etaj am întâlnit tot mai multe magazine, majoritatea cu suveniruri, tot mai multe cafenele și restaurante, tot mai multe grupuri de turiști de care nu mai aveai loc în anumite momente.
Numele „Balat” vine probabil din grecescul palation (palat), pentru că se află aproape de vechiul Palat al Vlahernelor, Blachernae, din perioada bizantină, o parte a acestuia fiind cel al Porfirogenetului. După cucerirea Constantinopolului, aici s-a stabilit cartierul evreiesc, ba chiar Baiazid al II-lea a primit comunitățile evreiești izgonite din Spania în 1492 tot aici.
Pe măsură ce cobori spre Balat, culorile caselor devin mai vii, sunt parcă mai îngrijite, deși în principiu arhitectural și constructiv nu se deosebesc cu mult față de ce am întâlnit în Fener, după umila mea părere. Dar este clar ca lumina zilei că aici locuiesc oameni mai potenți financiar.
Aceleași străduțe pietruite și în pantă, urci, cobori, urci, cobori, doar și Istanbulul este alintat drept orașul de pe șapte coline. Clădiri cu doar câteva etaje, parcă un pic mai colorate, mai strălucitoare, mai recent aranjate și mai îngrijite, nu toate, dar parcă mai numeroase decât în Fener, printre care găsești și vile otomane din lemn, unele proaspăt renovate, altele care nu știu cum mai reușesc să se țină pe picioare, rufele atârnate deasupra străzilor fiind nelipsite și aici, poate totuși spre periferiile acestuia, cele cu iz de Fener.
Balatul este mai exotic decât Fenerul, mai turistic, dar și mai aglomerat, mai comercial, iar liniștitea dobândită pe străduțele dosite ale Fenerului se vor risipi ca fumul în zonele sale cele mai populare, unde nu am avut loc să aruncăm un ac în anumite momente.
Val după val de turiști, mulți cu stegulețul fluturând înaintea lor în tururile ghidate, veniți să facă instagramabilele instantanee cu casele colorate, care nu vor arăta niciodată ca în imaginile de pe internet. Că doar Balatul este remarcat în ghiduri ca fiind locul pentru cele mai frumoase fotografii din Istanbul. Poate că așa este, dar pentru astfel de imagini ideale trebuiesc anumite condiții de timp și de spațiu, aglomerația nefiind un atuu tocmai forte și propice. În forfota turistică cu siguranță nu le vei obține.
Dar nah, am pășit și noi cum și pe unde am putut, ne-am strecurat printre grupurile numeroase cu talent de feline, ne-am zgâit la suveniruri, cu greu am scpăpat să nu cumpărăm, poate și din cauză că eram în prima noastră zi de Istanbul. Aveam destul timp pentru cumpărături diverse și suveniruri. Așa că, prin Balat ne-am rezumat doar a privi și a cântări ofertele. Ah, nu, mint – doi magneți cu case colorate tot mi s-au lipit de mână și s-au strecurat în buzunare, la un preț chiar atractiv.
Dar nu pot să nu intuiesc de ce anumite părți ale Balatului i-au adus renumele de unul dintre cele mai frumoase cartiere ale Istanbulului. Pentru că așa și este
Ușor ușor, fără grabă, am urcat străduțele către „Castelul Roșu”, liceul grecesc din… Fener, din cărămidă roșie care nu și-a pierdut strălucirea în timp și care se ridică ca o fortăreață deasupra cartierelor surori.
Ca o concluzie…
La plimbarea noastră prin Istanbul, Fenerul și Balatul mi-au părut ca două cartiere surori, una cu mai mult noroc, alta căreia soarta nu prea i-a zâmbit. Deși Fenerul este atestat documentar ca fiind locuit de vreo 2600 de ani, iar Balatul transformat în cartier dintr-un mic sat pescăresc de pe malul Cornului de Aur acum vreo 1500 de ani, deci grosso modo cam un mileniu diferență de vârstă între acestea.
Dacă m-ai pune să-ți spun cu exactitate care este granița fizică dintre ele, nu aș putea spune, cred că nici istanbulezii get-beget nu o pot face. Pentru că se întrepătrund, ambele sunt așezate pe o colină a Cornului de Aur, unul lângă celălalt sau unul în celălalt, ambele au străduțe pietruite în pantă, mărginite de case cu unul, două, trei sau patru etaje, unele din cărămidă, altele din lemn ca pe vremea otomanilor, vopsite în toate nuanțele posibile și imposibile, între care atârrnă deasupra rufele întinse la uscat paralel cu felinarele.
Am simțit că am ajuns în Balat când am văzut casele un pic mai spălate, mai aranjate, străduțele în pantă cu mai multe mașini parcate una în spatele celeilalte, mai multe magazine cu suveniruri, cafenele și terase, dar și mulți turiști, grupuri după grupuri, veniți să facă pozele instagramabile cu casele colorate vedetă.
Deși Balatul este mai colorat, mai exotic, mi-a plăcut mai tare Fenerul, mi s-a părut mai autentic, mai aproape de rădăcinile sale istorice, dar și sociale.
Din Fener și Balat am luat-o către Moscheea Fatih și am nimerit într-un alt peisaj, ancorant mai adânc în cotidianul oriental și în contrast total față de ce am întâlnit prin cele două. Cred că am nimerit în mahalaua Ali Kuşçu, una dintre cele mai tradiționale și mai religioase părți ale Istanbulului.
Un cartier cu un aer profund conservator islamic, dar și destul de animat și de aglomerat, unde am întâlnit bărbați îmbrăcați tradițional, ca în nicio partă a Istanbulului, cel puțin pe unde am umblat noi, majoritatea femei care purtau hijab, cu multe magazine de îmbrăcăminte tradițională, librării islamice, brutării și măcelării halal, kasap, un peisaj total diferit de ce întâlnești în locurile turistice din Karakoy, Istiklal sau Kadikoy, ba chiar și față de vecinele Balat și Fener. De asemenea, zona este un centru al educației religioase din câte am sesizat, cu multe școli imam hatip și medrese.
Sincer să fiu, am fost atât de uimit de ceea ce văd în jurul meu, am fost atât de preocupat să iscodesc, încât am cam uitat să fac și poze.
Dar am pășit în Moscheea Fatih, construită de Sultanul Mehmed al II‑lea (Fatih), cuceritorul Constantinopolului și considerată prima mare moschee imperială a Istanbulului otoman. A fost ridicată între 1463–1470, pe locul fostei Biserici a Sfinților Apostoli, una dintre cele mai importante bazilici bizantine.
Poate nu știați, dar Biserica Sfinților Apostoli a fost a doua cea mai importantă biserică din Constantinopol, după Hagia Sophia. Necropolă imperială timp de aproape 900 de ani, construită inițial în secolul IV de Constantin cel Mare și reconstruită pe timpul lui Iustinian. Practic, a fost locul de odihnă veșnică al împăraților bizantini, în sarcofage din porfir roșu imperial. Aici erau înmormântați Constantin cel Mare, Teodosie al II-lea, Iustinian, dinastia macedoneană, dinastia Comnenilor etc. De asemenea, aici se aflau moaștele Sf. Andrei și ale evanghelistului Luca.
Toate sarcofagele și mormintele au fost jefuite de către cruciații latini în 1204. Moaștele au fost împrăștiate, unele au dispărut, cum nu se mai știe nimic nici despre împărații bizantini înhumați aici.
Practic, Biserica a fost demolată pentru a face loc Moscheii, fragmente din sarcofagele de porfir afându-se azi la Muzeul Arheologic din Istanbul. De fapt, moscheea actuală este o reconstrucție din secolul XVIII, după cutremurul din 1766, dar care ar păstra spiritul său original.
Din păcate, poate de oboseala acumulată, am uitat că acolo se află și mormântul Cuceritorului, așa că l-am omis, deși doream să-l văd.
După atâta mergătură, pofta de un kebap bun ne-a încolțit pe toate părțile. Așa că, pe lângă apeductul lui Valens, despre care v-am povestit aici, am găsit un restaurant la care ne-am așezat imediat la masă. Unde am comandat niște pirzole de berbecuț, un kebap cu vinete, bulgur și sălățică din partea casei, plus un kunefe la desert. Toate… delicioase. Clar, în Turcia am mâncat întotdeauna cele mai bune cotlete de berbecuț.
Ghiftuiți am luat-o din nou din loc către Sultanahmet, piața vedetă a Istanbulului, dar ne-am oprit la Moscheea Șehzade, Moscheea Prințului. A fost construită de Mimar Sinan, în anii săi de ucenicie, la comanda lui Suleiman Magnificul pentru fiul său, Mehmed.
Plecați mai departe, o altă moschee ne-a ieșit în cale. Am intrat, normal. Moscheea lui Baiazid al II-lea, al doilea complex imperial otoman ca mărime după Fatih Camii, a fost construită pe la 1501. Dacă nu mai știți de la orele de istorie, Baiazid al II-lea a fost fiul lui Fatih Cuceritorul.
Altă zi, alt cartier – Moda, în Istanbulul asiatic
Partea asiatică a Istanbulului a fost o premieră pentru noi. Din Eminonu, de pe lângă podul Galata, am luat vaporul către Uskudar, de unde am mers pe jos pe frumoasa zonă de promenadă a Bosforului până în Kadikoy. Plimbare despre care voi reveni cât de curând.
Ajunși în Kadikoy, am urcat de pe malul Bosforului în sus pe colină și, tocmai când voiam să declarăm că partea europeană a Istanbulului ne place mai tare, am întâlnit cartierul Moda. Care ne-a încântat peste măsură.
Un cartier cu o atmosferă mai aparte, mai degrabă europeană decât asiatică, tinerească, studențească, artistică, cu străzi pline de clădiri vechi dar și blocuri mai noi, cu multă verdeață, cafenele, baruri și restaurante foarte frumos amenajate.
După cum spuneam și pe instagram, Moda este un cartier vibrant, colorat, modern, dar și tradițional, mai european decât ce vezi pe malul opus. Ne-am plimbat în toate părțile, pe toate străduțele, cred, am întrat în magazine, am vânat lucrările murale cât clădirile de mari, ne-am simțit bine.
Am degustat o înghețată de lămâie în… coajă de lămâie, ca pe coasta amalfitană, ne-am răcorit cu o irlandeză roșie ca la mama ei în Dublin, ne-am potolit foamea cu o tradițională Manti, un fel de tortellini italienești cu arome și iaurt turcești. Un cartier în care baclavalele sunt o raritate, prăjiturile franțuzești fiind mai populare în vitrinele cofetăriilor.
Am luat și taurul new-yorkez de coarne, mă rog, unul mai mic, dar mai drăguț, cât am putut, că era roi de albine în jurul său, ba chiar și călare pe el.
Pe scurt, Moda este unul dintre cele mai plăcute cartiere istanbuleze pe care le poți lua la pas, fără grabă, iscodind și bucurându-te de tot ceea ce-ți răsare în cale. Mai vrem acolo.
Un pic încinși de la atâta mers pe malul Bosforului, cum am văzut un bar irlandez ne-am oprit din explorare. Am pus stop pentru o Kilkenny roșie, rece și bună ca la mama ei în Dublin. Barul se chema… Belfast. 😀
Un pic mai târziu, ne-am potolit foamea cu o manti tradițională, un fel de tortellini italieneși umpluți cu carne, înecați cu simț de răspundere în sos de roșii turceși și stropiți din abundență cu caimac. Pot spune că mi-au plăcut mai tare decât pastele italienești?
Din nou prin Perșembe Pazari, în zi de Bairam
Reveniți pe partea europeană, într-una dintre zile am coborât fără să-mi propun acest lucru prin Perșembe Pazari, acel cartier aflat în zona turnului Galata, cu case ponosite, multe din vremuri otomane, unde se află și cele mai multe magazine de feronerie.
La vizita mea anterioară, l-am văzut noaptea, când am admirat lucrările murale de pe storurile metalice ale magazinelor, vizibile doar după lăsare întunericului, când acestea sunt închise.
Doar că, în timpul Bairamului, aceste magazine erau închise, așa că am văzut picturile murale și pe timp de zi. Ba chiar am descoperit unele noi. Frumos, ce să zic.
Fugitiv prin Bomonti și Osman Bey
Prin Bomonti și Osman Bey am trecut doar fugitiv, în drumul nostru către și de la Muzeul lui Ara Guler.
Bomonti pare a fi unul dintre cele mai noi cartiere ale Istanbulului, unde am văzut clădiri înalte, hoteluri moderne, cafenele de specialitate, spații creative, cum este și Bomontiada unde se află muzeul cu pricina. Parcă ar fi un pic de Manhattan, dar cu un vibe de Berlin, practic o bună parte din acești zgîrie-nori planează în planul superior al panoramelor orașului văzute de pe malul Mării Marmara.
În Osman Bey, de unde al luat metroul către Yedikule, am revenit în Istanbulul mai tradițional, mai aglomerat, dar cu clădiri înalte, la parterul cărora se află multe magazine de textile și de haine.
Prin Yedikule
Din Osman Bey am luat metroul către Yedikule, de unde am mers la pas vreo 45 de minute către Cetatea celor Șapte Turnuri, pe care am găsit-o ferecată. Pe motiv de Bairam, chiar dacă programul online arăta că primește vizitatori. Și unde doream neapărat să văd ce a mai rămas din Poarta de Aur bizantină, integrată acum în zidurile cetății. Asta este, cu o altă ocazie.
Practic, în limba turcă, Yedi Kule înseamnă chiar Șapte Turnuri. De la vestita cetate i se trage și numele. Am găsit un cartier cu o arhitectură tipică istanbuleză, cam un Fener dar fără pante și fără piatră pe străzi, ba chiar și ceva ziduri teodosiene, la fel ca în Fener.
Un cartier liniștit, cu prea puțină lume pe străzi, printre clădiri și din micuțele sale piețe fiind vizibilă Marea Marmara dar și vapoarele care stăteau la rând să intre pe Bosfor.
Fiind ultima noastră zi în Istanbul, cu obiectivele istorice închise publicului, am ales să ne retragem ușurel către hotel, eventual să mai facem niște cumpărături de ultimă oră. Nu însă fără a ne bucura de una dintre cele mai frumoase panorame ale acestui megapolis numit Istanbul.
Dintr-o simplă stație de autobuz, de pe malul Mării Marmara.
Spectaculos!
====================================
Nu v-am mai arătat imagini din zona istorică Sultanahmet, din Karakoy sau de pe Istiklal, pentru că am făcut-o deja din vizita mea anterioară în Istanbul.
În orice caz, noi am vizitat doar o mică parte și doar pentru puțin timp din ceea ce poate pune pe tavă pllimbărețului acest oraș colosal, care-mi place tot mai tare cu fiecare vizită. Pentru că de fiecare dată văd locuri noi, alte și alte obiective turistice și istorice, experimentez lucruri noi, gust din alte feluri de mâncare etc.
Ceea ce este chiar extraordinar.
hailaplimbare.ro 