Ne-am propus ca în perioada următoare să vizităm toate muzeele satului de la noi din țară, cel puțin pe cele pe care le-am descoperit pe internet până acum. Normal, totul în funcție și de timpul dar și de bugetele de călătorii pe care le vom avea la dispoziție. Avem bani, plecăm la plimbare, nu avem, mai așteptăm. Ca tot românul obișnuit de altfel.

Am fost de curând la Muzeul Pomiculturii și Viticulturii Golești, unde ne-am simțit minunat. Iar weekend-ul trecut ne-am gândit să vizităm Muzeul Satului Vâlcean. După care ne-am zis că nu ar fi rău dacă am mai trece încă o dată pe la Muzeul Astra din Sibiu, așa că am plecat la drum dis-de-dimineață, pentru a putea petrece cât mai mult timp prin acele locuri. Chiar ne-am găsit și o pensiune la care să ne cazăm sâmbătă seara în Cisnădie.

Așa că, sâmbătă de dimineață, am plecat din București și pe la ora 9.45 eram în Bujoreni, lângă Râmnicu Vâlcea, la poarta Muzeului Satului Vâlcean. Unde am descoperit un alt colț minunat al României frumoase, așa cum îmi place mie să spun.

Un sat muzeu așezat pe coama unui delușor înverzit, cu o mulțime de copaci și pomi fructiferi, întins pe o suprafață de aproximativ 8 hectare și amenajat pe mai multe sectoare – gospodărie, social-cultural, meșteșuguri și construcții specializate. Nu am stat să le număr dar am înțeles că în incinta acestuia există nu mai puțin de 42 de gospodării – case cu foișor din zona Horezu (din comunele Măldărești, Stoenești, Bărbătesti), din zona viticolă Drăgășani (satele Prundeni, Olteanca), din zonele pomicole (comunele Alunu, Tomșani, Cernișoara) ori din zona montană (satele Boișoara sau Păscoaia-Brezoi). Am remarcat și cula Bujoreanu din secolul XVIII sau hanul din Malaia, datat la finelele secolului XIX.

Eram primii vizitatori din acea zi. Am plătit biletul de intrare (5 lei de adult parcă) iar o doamnă ghid extrem de amabilă ne-a prezentat primele trei obiective turistice de acolo – o școală de la începutul secolului XX și două case aflate în proximitatea ei.

Ne-a plăcut foarte tare școala din Șirineasa, datată la începutul secolului XX, unde am văzut cum arăta o clasă de pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri. Cu bănci din lemn masiv, cu soba în care învățătorul trebuia să facă focul în fiecare zi de iarnă, cu tablă din două panouri culisabile, cu tablouri reprezentative ale figurilor istorice din România, cu mici cartoane cu literele alfabetului. Și cu multe manuale școlare vechi, de aritmetică, geografie, caligrafie, gramatică și compunere etc. Pe care le-am răsfoit cu mare grijă, din curiozitate.

Alte imagini din școală, în continuare.

Pesemne că binevoitoarea doamnă ne-ar mai fi prezentat și alte căsuțe dar a apărut între timp un autocar plin cu elevi, așa că a trebuit să meargă să se ocupe de ei.

Noi am luat-o ușor la pas pe aleile înverzite ale Muzeului, am intrat în toate curțile căsuțelor bătrânești, le-am privit cu atenție pe fiecare în parte. Am urcat la deal, am coborât la vale, am călcat pe pajiștile înflorite, singuri, nestingheriți. Nu erau toate căsuțele accesibile la interior, doar câteva dintre ele. După cum v-am mai spus, ne-am simțit minunat și aici, cu siguranță că vom reveni cândva.

Câteva imagini din Muzeul Satului Vâlcean, în continuare.

Sper că v-au plăcut pozele noastre. Așa că, dacă sunteți în trecere pe Valea Oltului, opriți-vă din goana mașinii pentru câteva ore în satul Bujoreni de la Râmnicu Vâlcea, la Muzeul Satului Vâlcean. S-ar putea să vă placă.