Reinhold Messner este unul dintre cele mai importante nume ale alpinismului mondial. Primul care a urcat pe Everest fără supliment de oxigen, primul care a cucerit toate cele 14 vârfuri de peste 8000 de metri din lume, în aceeași manieră. A traversat Antartica și Groenlanda fără ajutorul unor sănii trase de câini sau altui gen de utilaj. A traversat deșertul Gobi de unul singur! Și câte și mai câte aventuri o mai fi trăit și explorat acest OM.
Cu siguranță un personaj remarcabil, care a reușit să facă lucruri pe măsură. După opinia unora, Messner este cel mai remarcabil om încă în viață, nesupus legilor fizicii. Iar faptele sale o dovedesc din plin, pentru că a făcut ceea ce puțini pot face.
Și din toate călătoriile sale de pe toți munții mapamondului, din toată pasiunea sa pentru munte, dar și pentru oamenii care locuiesc în zonele alpine, precum și pentru tradițiile și cultura acestora, au luat naștere nu mai puțin de șase muzee, toate situate în Tirolul de Sud, locul său de baștină (este născut în Brixen).
Acestea sunt următoarele
- MMM Corones pe Kronplatz, la 2275m, creat împreună cu celebra Zaha Hadid și dedicat alpinismului
- MMM Firmian în Castelul Sigmundskron, lângă Bolzano
- MMM Dolomites, pe Monte Rite, muzeul dintre nori, amenajat într-un fort militar construit în primul război mondial la o altitudinde de 2181m, cu peisaje superbe în jurul său
- MMM Juval, care promite o experiență religioasă din țările himalaiene
- MMM Ripa din Castelul Brunico, dedicat culturii și tradițiilor oamenilor care trăiesc la munte
- MMM Ortles, în Solda la 1900m, care are drept temă Lumea Gheții.
Despre muzeul MMM din Castelul Brunico v-am povestit anul trecut, a fost primul vizitat de către noi. În prima zi din vacanța asta am avut ocazia să trecem și pe la cel din fortul de pe Monte Rite, după o drumeție grozavă prin prima zăpadă din Dolomiți (la final de august). De unde am admirat superbele peisaje cu Monte Schiara, Monte Agnèr, Monte Civetta, Marmolata, Monte Pelmo, Tofana di Rozes, Sorapis, Antelao și cu Marmarole.
Dar habar nu aveam că pe 2 septembrie 2018 sorții îmi vor rezerva surpriza de a-l vizita și pe cel aflat în Castelul Juval, aflat în proprietatea sa privată, căminul lui R.M..
Se anunțase prima zi cu soare după vreo patru ploioase, prima zi când ne bucuram din nou de soare. Plecasem din Nauders cu destinația Castelului Tirolo, când pe șosea mi-a atras atenția reclama de pe un depozit (de mere cred), scria mare – Juval. Mi-am dat seama imediat că trebuie să fie și castelul pe aproape.
După vreo cinci minute de condus l-am zărit, sus pe munte, la vreo 900 de metri înălțime (da, știu, pozat cu telefonul de la distanță nu se vede chiar bine). După alte cinci minute am zărit și parcarea, imediat am tras stânga de volan, cu noroc am găsit și un loc pentru mașină.
Am coborât din mașină să verific cât timp ne-ar lua să urcăm pe jos până la Castel. Ieșise soarele, așa că mergea o mică drumeție de urcat pe munte. Dar mi-am dat seama că timpul va fi de cel puțin două ore, prea mult pentru noi, pentru că încă doream să ajungem și la Castelul Tirolo. Vroiam să împușcăm doi iepuri într-o singură zi.
Habar nu aveam că planul nostru inițial nu se va mai împlini, că nu vom mai ajunge în acea zi acolo. Pentru că ne-am simțit atât de bine la Castelul Juval. Atât pe parcursul vizitei muzeului din Castel, apoi ocupați cu admiratul superbelor peisaje din jur. Și nu în ultimul rând cu oamenii întâlniți acolo sus, printre care o familie de români de toată isprava.
Deci, pe grabă fiind am preferat să urcăm cu microbuzul (3 euro de persoană/ dus). Drumul? Spectaculos, peisajele extraordinare, după cum se poate vedea în videoclipul de mai jos.
După ce am coborât din microbuz, am mai urcat încă 15 minute pe jos până la poarta de intrare a Castelului.
Am plătit biletul de intrare, am aflat că următorul tur va fi în limba germană (Ich verstehe nichts, adică nu înțeleg nimic) dar am primit și niște foi în limba engleză, pentru a nu fi total pe dinafară.
Noroc cu Cristina, românca care vindea bilete acolo și care s-a bucurat nespus că are turiști din România. Ne-a mai lămurit cât de cât.
De la ea am aflat că Reinhold Messner locuiește cam două luni pe an, iulie și august, acolo în castel. Alături de familia sa, soția și cei trei copii. Așa că este interzis fotografiatul la interior (ca mai la toate muzeele/castelele private pe care le-am vizitat). Doar exteriorul poate fi imortalizat în imagini. Și culmea, mi-a spus că el, R.M, este pe acolo, cu diverse treburi. Gândul că poate o să-l văd trecând pe lângă noi mi-a dat fiori.
Cristina ne-a trimis rapid către intrare, începea turul. Am trecut printr-o poartă în formă de stupa, un monument budist. Pe ea era înscris un îndemn care ar trebui urmat de către noi toți – Tashi Delek! Fericire și Pace!
Apoi am intrat în prima curte a castelului, unde ghidul ne aștepta.
Și unde le-a explicat turiștilor vorbitori de limbă germană câteva informații despre istoria Castelului Juval. Eu le-am aflat de pe broșura în engleză.
Acesta a fost construit la final de secol 13, de către Hugo Von Montalban. În epoca medievală și-a schimbat de mai multe ori stăpânii, unul dintre ei fiind Prințul de Tirol. Dar la actuala formă a fost adus de către familia Sinkmoser, care l-a cumpărat în anul 1540. Prin 1813 a fost vândut comunității locale, care nu afost interesată să cheltuie bani pentru întreținerea lui. Așa că treptat s-a degradat și pe parcursul unui secol a devenit practic o ruină.
După o sută de ani, în 1913, a fost cumpărat de către William Ronald, un colonialist bogat care l-a reconstruit. Nevoit să părăsească țara în timpul celui de-al doilea război mondial, acesta a vândul castelul unui inginer din Merano. Care, la rândul său, i l-a vândut lui Reinhold Messner în 1983.
Vestitul explorator și alpinist l-a renovat și i-a dat două destinații – pe de o parte cea de cămin, locuință privată, pe de alta cea de muzeu cu o impresionantă colecție de artefacte, obiecte de tradiționale, religioase și de artă din țările himalaiene.
A urmat cea de-a doua curte interioară.
În ambele curți interioare am văzut o mulțime de statui specifice hinduismului și budismului. Cum ar fi cea a zeului Ganesha (cu trompă) sau cea a taurului alb Nandi, pe care îl călăreau zeitățile Shiva și Parvati.
În cea de-a doua curte am văzut alte statui ale zeităților Hanuman, Ganesha, Kali și Shiva, precum și mici statuete ale unor dansatoare indiene și muzicieni. Pe balustradele scărilor tronau lei de zăpadă, care protejează casa conform tradițiilor tibetane.
Cam atât cu pozele, pentru că am intrat la interior. Nix Foto! Mai întâi în camera Tantra, unde mi-a atras atenția un instrument din os uman precum și un vas ceremonial realizat dintr-un craniu, tot uman.
Apoi am intrat prin pivnițele castelului. Unde orice alpinist ar fi privit cu nesaț la echipamentele lui Messner atârnate de tavan sau așezat frumos pe rafturi (rucsaci, frânghii, căști, bocanci, tot ceea ce este necesar pentru alpinism de performanță). Am mai văzut și colecția sa de vinuri, dulcețurile făcute din fructele culese local, precum și pâinea tradițională din Vinschgau.
A urmat capela castelului, unde erau expuse obiecte religioase aparținând celor mai importante religii mondiale. În fosta sală a cavalerilor sunt prezente o sobă venețiană precum și statuie din bronz aurit care îl reprezintă pe Gesar Ling, cel mai notabil erou al mitologiei tibetane.
Apoi am vizitat impresionanta bibliotecă a lui Messner, în centrul căreia era expusă o imensă hartă a Tirolului, realizată de un cartograf prin anii 1700. Apoi a urmat camera măștilor, cu exponate de pe cinci continente. Tot acolo am văzut și o statuie a lui Padma Sambhava, fondatorul budismului tibetan.
Și am ieșit din interiorul castelului. Parcursul vizitei a urmat către turnul castelului, o parte a lui lăsată așa. în ruină. Aparent.
La baza turnului mi-a atras atenția statuia unui pustnic sfânt, Mila Repa. Poet, cântăreț și filozof, acesta ar fi petrecut mai mulți ani în meditație în zone montane înalte, hrănindu-se doar cu plante sălbatice, conform legendelor.
După cum se observă, o parte a turnului a fost lăsată așa, aparent în ruină. Însă un acoperiș din sticlă o protejează. În acest fel interiorul poate fi utilizat pentru diverse conferințe. Acest spațiu este denumit Casa Gnomilor și a Trolilor.
Acolo am observat diverse statui și măști cu personificări tradiționale – un gnom făcut din lavă vulcanică islandeză și un Krampus (un demon care vine în nopțile friguroase de iarnă, conform tradițiilor tiroleze).
Panoramele din balconul turnului? Superbe…
Apoi am urcat în turnul castelului, unde pe vreo cinci nivele am admirat o frumoasă colecție de tablouri despre munte.
La finalul turului am trecut prin locul în care dl. Messner a căzut și și-a fracturat un călcâi, în 1995. De atunci nu a mai participat la expediții extreme pe munte.
Apoi am ieșit de cealaltă parte a castelului, moment în care am trecut pe foc automat la făcut de poze. Era prea frumos totul în jur.
M-am simțit ca în Tibet cu acele frânghii pe care atârnau micile stegulețe de rugăciune budiste. O părticică din Tibet în inima Alpilor! Printre plantații de vie și de pomi fructiferi…
Cred că am stat vreo jumătate de oră numai acolo, ai mei fiind plecați de ceva timp. I-am găsit jos, împreună cu Cristina, stăteau de vorbă. Dânsa ni i-a prezentat și pe soțul, Laurențiu, precum și pe fiul lor, David, născut acolo în Tirolul de Sud.
O familie frumoasă de români, oameni de ispravă, bucuroși de vizitatori din țara lor. Am aflat că lucrează de aproape 20 de ani pentru domnul Messner, ba chiar i-am rugat să mă anunțe când se va desfășura evenimentul de anul viitor din Solda, când sunt urcați iacii pe munte.
Cum stăteam noi de vorbă, la vrute și nevrute, am avut o tresărire. L-am văzut pe stăpânul locului pășind grăbit către noi. Chiar Reinhold Messner venea pe alee, în direcția noastră. Oau…
Mi-am luat inima în dinți și l-am rugat pe Laurențiu să-l întrebe dacă are plăcerea să facă o poză alături de noi. Cu mare suprindere pentru mine, a acceptat. Deși nu cred că este confortabil cu genul ăsta de interacțiuni turistice. Dovada, mai jos.
Mulțumim frumos! A fost o clipă de neuitat pentru familia noastră.
Cu greu ne-am luat la revedere de la românii noștri din vârful munților, după ce am schimbat numere de telefon și adrese de e-mail. Trebuia să plecăm. Laurențiu ne-a sugerat să nu ne întoarcem tot pe șosea, ci mai degrabă să o luăm în jos pe poteca muntelui. Și ce inspirat a fost.
Am mers vreme de aproape o oră până jos la parcare, pe o alee pietruită. De unde am avut parte de peisaje spectaculoase asupra fermelor de sub munte. Ce țară frumoasă. Ce oameni muncitori… Ce impecabil arată totul de acolo de sus.
La finalul traseului am pășit pe sub boltele cu struguri… Cu greu m-am abținut să nu iau măcar un ciorchine de acolo din boltă… Erau atât de apetisanți…
Am coborât spre orele 17.00 de sus de la Castel. Nu mai era timp și de alte vizite, la alte obiective turistice, trebuia să ne întoarcem către cazare.
Dar ce încântați și plini de energie am coborât de acolo, parcă alți oameni. Pentru noi fost o experiență minunată, turistică dar și culturală, așa că vă recomandăm cu drag să vă opriți la porțile castelului Juval dacă treceți prin zonă. S-ar putea să nu regretați, ba din contră.
Hai la Plimbare :O) 