Sâmbătă fusese o zi plină pentru noi, vizitasem muzeul etnografic de la Etar, apoi Cetatea Tsaverets, a urmat o plimbare de seară prin Veliko Tarnovo, încă una prin Arbanasi, sătucul în care eram cazați… Am ajuns frânți în camera pensiunii, la orele 22.00 dormeam deja.
Duminică, a doua zi de weekend bulgăresc, am început-o cu o scurtă plimbare prin centrul orașului Veliko. Vremea era senină, cu soare, oarecum ciudat pentru un final de octombrie. Dacă tot aveam parte de o vreme atât de frumoasă, ne-am hotărâr să părăsim străzile asfaltate și pietruite pentru o plimbare în sânul naturii bulgărești, prin canionul Emen, ca să vedem o cascadă.
De la Veliko Tarnovo și până în sătucul Emen sunt doar 26 de kilometri, așa că în cam 30 de minute parcam mașina lângă primărie, într-o piață aproape goală. Doar câteva persoane se uitau curioase la noi din cărciuma de peste drum.
Am văzut un panou cu semne către poteca Eco care parcurge canionul Emen, așa că am luat-o la pas în direcția indicată. Am mers pe o mică uliță a satului, până am ajuns la intersecția cu o potecă… Deși nu exista vreun alt indicator, am luat-o la dreapta, către pădure. Părea drumul logic.
Iar pe poteca a început să urce ușor prin desiș, până când am ajuns la un drum forestier.
Am cotit-o apoi puțin în jos (20-30m), până când am ajuns la marcajul care arăta intrarea în canionul Emen. Chiar lângă intrarea în peștera Emen. Care adăpostește și câteva specii de lilieci. Cum nu aveam echipamentul necesar, nu am urcat în peșteră, despre care am înțeles că este destul de întunecoasă (deh, e peșterăăă).
Așa că am luat-o în sus pe cărarea pietroasă și am urcat vreme de aproape 15 minute, până când am ajuns sus, pe buza canionului.
Am urmat cărarea de pe marginea stâncilor, înainte, tot înainte, vreme de aproape 20 de minute… Cu acele interesante peisaje, aspre, dure, sterpe, cum nu am mai avut ocazia să privim până atunci.
Mai fusesem prin alte canioane, dar nu prin unele atât de aride, ne-am simțit ca în deșert. Pesemne că și căldura sufocantă, pentru final de octombrie, a accentuat această senzație.
Cu siguranță și faptul că nu luaserăm pic de apă cu noi, pentru că nu ne așteptam să fie un traseu atât de lung până la cascadă.
După 20-30 de minute am intrat într-un desiș cu copaci aplecați în bătaia vântului…
Până când am ajuns la vechea potecă amenajată pentru coborârea în canion, aproape de apă și de cascadă. Acum impracticabilă, periculoasă, cu accesul interzis.
Moment în care ne-am dat seama că nu va fi ușor să coborâm pe munte până jos, la apă. Era o cărarea abruptă și noi nu eram deloc echipați, ba chiar veniserăm în blugi. Nu ne așteptam la un traseu atât de dificil, doamna mea nu se simțea foarte bine, pe cel mic l-au apucat niște junghiuri la spate, ni se făcuse deja sete și apă nu aveam la noi…
Așa că am hotărât să ne întoarcem din drum, ne plimbaserăm destul. Dar cu gândul să revenim cu o proximă ocazie, mai echipați și mai pregătiți pentru această drumeție.
Am ajuns destul de obosiți înapoi la mașină, după aproape două ore de plimbare pe deasupra canionului Emen. Normal, dacă am fi fost mai informați, implicit mai pregătiți și mai echipați, putea fi o tură chiar reușită și frumoasă prin acel peisaj sălbatic, cum nu mai văzusem până atunci.
Nu-i nimic, cu siguranță că va fi o dată viitoare, pentru că îmi place tot mai mult Bulgaria. Sunt o mulțime de obiective turistice interesante de văzut acolo, pentru orice gen de vizitator.
Hai la Plimbare :O) 