Prima zi în care vremea se anunța favorabilă în Munții Tatra din Slovacia, așa că ne-am echipat și la prima oră (a se citi un 9.30 dimineața) ne înființam la stația de gondolă din Tatranska Lomnica.

În vacanța noastră din Munții Tatra aveam de gând să facem câteva drumeții, în special pe la cele mai frumoase lacuri ale zonei. Mai puțin pe vârfuri, pentru că aflasem că sunt mai greu de accesat pentru noi, fără aptitudini fizice deosebite. Oricum eram echipați și în caz de ploaie, cu pelerine și ce mai este necesar. Dar, ca prin minune, vremea a ținut cu noi și nu ne-a plouat deloc pe cărările de acolo, chiar dacă norii nu au lipsit permanent din peisaj.

De asemenea, în Munții Tatra un turist obișnuit nu are voie să meargă oriunde pe munte, este permis accesul general doar pe traseele marcate. În afara acestora și pe anumite vârfuri se poate merge doar însoțiți de un ghid local sau dacă sunt membri ai unor cluburi alpine. Așa că, noi, doar pe cărări marcate.

Planul din acea zi era pentru o tură scurtă, de câteva ore, de încălzire, cu gondola din Tatranska Lomnica până la Skalnate Pleso, apoi frumos pe cărare și sus pe munți până la un alt lac, Zelene Pleso. Și retur.

Numai că planul de acasă nu s-a potrivit cu cel din teren, această primă drumeție a noastră din Munții Tatra fiind cea mai lungă dintre toate, poate și cea mai obositoare… O tură de încălzire s-a transformat într-una de anduranță, care a durat nu mai puțin de 10 ore, cu tot cu pauze.

Nu suntem munțomani în adevăratul sens al cuvântului. Pe mine fizicul nu mă ajută mai deloc și de fiecare dată, la fiecare tură pe munte, îmi autodepășesc posibilitățile fizice. Doamna are o frică teribilă de înălțimi și de prăpăstii… Singurul cu adevărat capabil din punct de vedere fizic și mental fiind puștiulică, care trebuia de fiecare dată să ne aștepte să-l ajungem din urmă. Chiar sunt tare încântat de cum se descurcă pe munte, chiar și în porțiunile mai complicate.

Chiar și așa, în neputințele noastre, tot ne place să ne plimbăm prin munți și să apreciem peisajele superbe ce ni se înfățișează de fiecare dată în fața ochilor. Și, după cum am spus, cu fiecare drumeție ne autodepășim. Totul din pasiune pentru frumusețea munților, din naiva plăcere de a le privi și admira măreția.

Așa că, chiar dacă a fost o drumeție lungă și obositoare, consider că a fost chiar una frumoasă, memorabilă.

Am lăsat mașina într-o parcare fără taxă, chiar una destul de mare, și am plecat către stația de gondolă. Ziua se anunța senină încă de jos.

Prețurile pentru urcarea cu telecabinele și gondolele până sus, chiar până pe vîrful Lomnicky, mai jos.

După cum spuneam, la orele 9.49 eram deja în prima gondolă care ne-a dus la o stație intermediară, pentru ca apoi să urcăm la Skalnate Pleso. Cam în 30 de minute am fost sus.

Cabană mare sus, cu restaurant, dar era prea devreme pentru o bere…

De acolo am văzut mai de aproape și Vârful Lomnicky, pe care se poate ajunge și cu telecabina. Nu am avut această curiozitate, pentru că am fi pierdut timp pentru traseul către Zelene Pleso. Ne-am propus să ajungem în vârf cu telecabina o altă dată.

După ce am rezolvat niște treburi pe la toaleta din cabană, preventiv, am luat-o în sus pe cărarea pietroasă și bolovănoasă… care trece pe un pod pe lângă lac, apoi către observatorul astronomic și urcă sus…

Conform indicatorului, traseul către Zelene Pleso ar fi trebuit să dureze 2 ore și 45 de minute. Nu prea mult, m-am gândit eu… Dar habar nu aveam cum va fi… Oricum, eu mă gândeam că vom face cu o oră în plus.

Și am urcat așa, mocănește, vreme de aproape 30 de minute. Mai greu decât credeam, pentru că doamna mea și-a pierdut suflul încă după primii 50 de metri. Cam cum mi s-a întâmplat și mie prin Piatra Secuiului…

Așa că am stat puțin să-și revină, a mai băut puțină apă, a mai mâncat un baton cu cereale și până la urmă și-a revenit.

Până am ajuns pe o cărarea numai pe stânci, însă cu o pantă mai ușoară, de nivel. Acolo trebuia permanentă atenție pe unde punem picioarele, mai ales că prăpastia era aproape… Mă rog, nu un hău cu versant vertical, ci stâncăraie într-o pantă de 45 de grade…

Pe cărare ne-am întâlnit cu turiști care mergeau în direcția opusă și care ne salutau cu AHOY! A fost funny, pentru că este un apelativ de binețe despre care știam că se folosește în special în limbajul maritim. Dar mi-a plăcut acest Ahoy! pe care l-am folosit și noi în continuare, în loc de englezescul Hello…

Și, dupa aproape 2 ore am ajuns in punctul cel mai înalt al traseului, la 1996m,  de unde am văzut o frumoasă panoramă a Munților Tatra dar și cât mai aveam de parcurs până jos, la lacul Zelene Pleso…

… ceea ce ne-a cam dat de gândit. Nu mă așteptam să coborâm atât de mult, ceea ce însemna că trebuie să urcăm înapoi pentru a ajunge la telecabină. Deja îmi făceam alte calcule, aveam cunoștință de un traseu de întoarcere mai lung dar mai ușor, care practic ocolește muntele.

Unii turiști se opriseră acolo, mâncau ceva, priveau la frumoasele peisagii alpine…

Dacă în spatele nostru lăsam în urmă priveliști asupra dealurilor și câmpurilor aurii, vederile asupra orașului Poprad și celorlalte sătuce, în fața noastră începea adevăratul spectaco alpin… creste ascuțite, înalte, una lângă alta ca dinții unui fierăstrău, stâncă și bolovani… Parcă seamănă cu Carpații noștri, dar parcă nu…

Am admirat ce am admirat frumoasele peisagii de acolo de sus, de la 2000 de metri, apoi am luat-o pe cărarea abruptă în jos către Zelene Pleso…

Ușor, fără grabă, atenți pe unde punem picioarele. De asemenea, atenți să nu forțăm genunchii prea tare. Sincer să fiu, chiar dacă sunt o huidumă, prefer urcușul în detrimentul coborârii, pe munte. La urcare gâfâi, bate inima, dar mă obișnuiesc până la urmă cu efortul. La coborâre încep durerile de genunchi… Dar să lăsăm aceste lamentări jenante…

Fără să vrem, am văzut și cum se desfășoară o acțiune de salvare în Munții Tatra…

Deodată a apărut un elicopter negru care a aterizat lângă cabană. A decolat cu un salvator agățat de funie și a luat-o în sus către unul dintre vârfuri, ce să mai, ca în filme. Între timp, a apărut al doilea elicopter, de salvare, care a aterizat lângă cabană. Elicopterul negru s-a întors după vreo 10 minute cu salvatorul și victima, tot agățați de frânghie. Victima, normal, așezată într-un pat special. A dus victima la elicopterul roșu, care a decolat imediat către spital. Sper că acea persoană este ok acum…

Un scurt video cu salvatorul agățat de elicopter, mai jos.

Apoi am ajuns la porțiunea cea mai dificilă a coborârii, vreo 30 de metri de lanțuri, printr-o crevasă între munți…

Mai dificil a fost pentru că vreo câțiva pioleți erau smulși din stâncă iar lanțurile aveau o libertate prea mare, așa că nu te puteai baza prea mult pe ele, parcă erau mai utile la urcare.

Dar am trecut cu bine și de această încercare, apoi am luat-o iar în jos pe cărare, tot mai aproape și mai aproape de lac… Îmi sclipeau ochii după o bere aurie și receee…

După 1 oră și 45 de minute am ajuns și noi lângă lacul Zelene Pleso, simțeam că nu se mai termină coborârea aia. După cum intuisem, traseul nostru a durat 3 ore și 45 de minute. Sigur, puștiulică l-ar fi făcut în timpul indicat, dar și orice alt turist mai capabil din punct de vedere fizic.

Acolo, suprizăăă… Puhoaie de turiști lângă cabană și pe malurile lacului…

Dar nimic nu mă putea opri de la promisa mea întâlnire cu o bere aurie… și reeceee… Așa că ne-am luat inima în dinți și am stat la coada de la bucătărie, împreună cu alte zeci de persoane, pentru a cumpăra ceva de mâncare și de băut… Eram obosiți și lihniți, meritam cu adevărat o tratație pe cinste.

Foarte bună mâncarea – un goulash cu pâine fiartă, un cârnat afumat delicios, o ciorbiță de roșii cu găluște și brânză, plus o ditamai gălușca Parena Buchta, umplută cu dulceață și cacao… Plus vreo două bericioaice și o kofola (sau kofolka?), un fel de mezzo-mix slovac (cola cu suc de portocale sau de lămâie). Totul, mai ieftin ca la un restaurant din stațiune, ceea ce a fost o noutate pentru noi. Pentru că, de obicei, prețurile la cabane sunt mai piperate.

Cred că am zăbovit mai mult de o oră acolo, la cabana de lângă lac. După care, mai odihniți și cu moralul ridicat, am luat-o din nou la pas… Dar nu înapoi sus pe munte către telecabină, nu am mai fi fost în stare din punct de vedere fizic. Nu trebuia totuși să exagerăm.

Am preferat să luăm cărarea către Biela Voda (Apa Albă), de altfel de unde veneau mai toți turiștii până la Zelene Pleso. Pe o cărare lină, prin pădure, vreme de vreo 3 ore și 45 de minute… Pădure, pădure… dar poteca era tot plină de pietre și de bolovani, nu era ca o plimbare într-un parc.

La un moment dat am părăsit cărarea către Biela Voda și am luat-o prin pădure direct către Tatranske Matliare și de acolo către Tatranska Lomnica. Normal, după ce am întâlnit un indicator.

Practic, obosiți nevoie mare ajungeam la parcarea de la gondolă pe la orele 19.20. După o drumeție zdravană de aproape 10 ore printr-o mică părticică a Munților Tatra. Nici nu mă mai puteam așeza cum trebuie în scaunul mașinii…

Dar o întâlnire neașteptată chiar acolo, în parcare, mi-a mai alinat durerea musculară…

… o căprioară păștea liniștită aproape de noi. Și nu părea tocmai deranjată de prezența noastră atât de aproape de ea, deși era permanent în stare de alertă.

Faptic Traseu Tatranska Lomnica – Skalnate Pleso – Zelene Pleso – Tatranska Lomnica

• Total timp traseu, aproximativ 10 ore, cu vreo 2 ore de pauze, dintre care 1 oră și 15 minute la cabană, pentru a lua masa
• Cel mai înalt punct al traseului la 1996m
• Diferență de nivel: +271m, – 1109m
• Gondola din Tatranska Lomnica (887m) la Skalnate Pleso (1725m), durată 30 de minute
• De la Skalnate Pleso până la Zelene Pleso (1545m), 2.45 ore conform indicatorului, 3.45 ore după puterile noastre
• De la Zelene Pleso către Tatranska Lomnica, fără telecabină, pe un traseu care înconjoară muntele, tot 3.45 ore
• Traseu cu dificultate medie și porțiuni dificile în prima parte, ușor în cea de-a doua, pe cărarea care înconjoară muntele
• În orice caz, 10 ore pe munte pot fi extenuante pentru cei fără antrenament, așa că nu recomand oricui să facă o astfel de drumeție
• Recomand încălțări bune și echipament de ploaie, pentru că pe munte se poate schimba vremea oricând
• Neapărat apă în rucsaci, cel puțin 1 litru de persoană, ceva dulce pentru energie, eventual batoane energizante.

După cum spuneam și mai devreme, un traseu care trebuie să dureze maxim 5-6 ore, s-a transformat într-unul de anduranță.

Dar eu personal m-am simțit minunat, mi-a plăcut foarte tare. Am făcut mișcare și ne-am bucurat de natură, cu peisaje spectaculoase, pe care nu le vezi chiar oriunde.

Alte câteva imagini din drumeția noastră pe munte, în continuare.

AHOY!