Pe meleaguri buzoiene, plimbare pe lângă Lacul Mocearu și sus pe dealuri, către Focul Viu. Fără asfalt.

Sâmbătă ne-am propus încă o plimbărică pe meleaguri buzoiene, pe unde nu mai fusesem – lacul Mocearu și Focul Viu, două dintre obiectivele turistice importante ale județului. De altfel unul dintre județele noastre preferate în materie de plimbărele de o zi aproape de București. Pentru că județul Buzău are o mulțime de obiective turistice interesante.

În drum către lacul Mocearu ne-am oprit, cum altfel, pentru clasicele cumpărături de Pleșcoi, știți voi, cârnați, pastramă și alte mezelicuri de pe la Gabioti și Nea Ticu. Un obiectiv turistic culinar am putea spune…

După ce am umplut desăgile cu bunătăți pleșcoiene, puse frumos în lada frigorifică la rece și ermetic ca să nu ne rupă de nas în mașină, am pus gps-ul către Lacul Mocearu. Speram ca de această dată să fie asfalt până acolo. Nu de alta, dar am întrebat pe pagina de facebook a unei pensiuni dacă s-a asfaltat drumul de acces și răspunsul a fost unul neașteptat de pozitiv.

Pozitiv și la mișto, adică pe jumătate adevărat. Pentru că da, este asfaltat drumul cu vreo 8km înainte de lac, restul de vreo 15km înaintea acestora este în continuare macadam, de pământ presărat cu piatră. Unul destul de ok, fără gropi sau denivelări deranjante, dar pe care se conduce cu viteză redusă și unde 20 de kilometri îi faci într-o oră.

Ceea ce spune destule despre intențiile de dezvoltare ale turismului în zona Buzăului din partea autorităților. Sunt atâtea locuri frumoase pe acolo la care se ajunge destul de greu. Parcă voit sunt ascunse de ochii turismului…

Din Pleșcoi am plecat spre Lacul Mocearu pe direcția Joseni – Scorțoasa – Valea Verzei – Șuchea. Asfaltul și-a făcut apariția pe undeva pe la Șuchea, doar o bandă, dar măcar există. Drum strâmt, în urcare, cu multe serpentine, pante abrupte și unghiuri moarte, pe care trebuie să faci diverse manevre în spații înguste dacă te întâlnești cu o mașină ce vine din sens opus.

Sau cu o căruță încărcată ochi cu bușteni lungi.

Clar, după nervii făcuți pe macadam, scurta porțiune de asfalt a fost o adevărată plăcere la condus.

Dar nah, în urmă cu un an se circula pe acolo numai cu carul cu boi sau cu mașini 4×4 serioase. Clar, un plus.

Lacul Mocearu? Frumos, idilic chiar, înconjurat de păduri dese, cu apele doldora de stuf pe tot perimetrul său, ba chiar și cu câteva petice de pajiște îngălbenită de toamnă, pare a fi un loc perfect pentru picnicuri în sânul naturii buzoiene.

Ca într-o poveste, printre localnici se zvonește că lacul nu are fund… Alte informații ne dau o adâncime de aproximativ 8 metri. Cel mai probabil s-a format în același fel ca lacul de pe platoul Meledic, la surparea galeriilor subterane și are o suprafață de aproximativ 1 hectar (nu pare a avea cele 10 hectare anunțate pe anumite site-uri și bloguri).

Culori de sezon, o adevărată plăcere să respiri aer curat într-un adevărat tablou de toamnă, așa cum numai mama natură știe să-l picteze… Mai ales că am avut parte și de un cer senin de un albastru intens, crud, aproape lipsit de nori…

Doar brazdele jeturilor de la avioane îi crestau infinitul…

Am încercat să dăm ocol lacului dar, din păcate, nu prea s-a putut. Garduri din sârmă zimțată au fost desfășurate pentru a închide zonele de acces de către proprietarii terenurilor. Am trecut de unul, cu greu, ne-am ciupit gecile dar la a doua trecere am renunțat…

Păcat, cred că ar fi trebuit să lase liberă poteca care șerpuiește în jurul lacului. De ce este nevoie de garduri de sârmă acolo în inima munților și a pădurilor seculare?

Chiar nu ne putem deștepta și noi? Chiar nu putem intra într-o eră a turismului civilizat?

Mestecenii de pe malurile lacului, în pâlcuri de trei sau patru, jupuiți de coajă… Pentru remedii naturiste, decorațiuni artizanale sau pur-și-simplu pentru a aprinde focul?

Și, din păcate, ca în multe dintre zonele turistice buzoiene mizeria este la ea acasă, că tot aminteam de turismul civilizat. O bună parte lăsată de către pescarii ce-și încearcă norocul în apele lacului. Toate deschizăturile printre stuf la apa lacului sunt poleite cu ‘nestematele” neghiobismului…

Sau de către turiști, că nu îi învinuiesc doar pe pescari. Pet-uri, cutii de bere, ambalaje, aruncate peste tot… deși am zărit și câteva coșuri amplasate la intrarea pe cărare.

„Romanians can’t jump”… dacă ar fi să parafrazez un cunoscut film american cu Woody Harrelson și un Wesley Snipes înainte să i se urce succesul la cap. În sensul că nu prea nimerim coșul de gunoi (nu cel de baschet). Deși se pare că nici la poarta de fotbal nu prea ne merge tocmai bine…

Păcat că acești oameni nu știu să aprecieze ce le oferă natura… Ca popor, mai avem mult până ne vom civiliza. Însă sunt tot mai reticent că se va întâmpla un așa eco-fenomen vreodată…

Cred că aproape o oră am rătăcit pe malurile lacului, ne-am bucurat de acea frumoasă zi de toamnă. Ne-au gonit din visare niște tineri pescari ce parcaseră mașina adânc în pădure, lângă un loc de pescuit, dar și niște turiști prea zgomotoși ce coborau de la o pensiune cu nume de zâne…

Sus în mașină și din nou la drum… Mai aveam maxim 2 ore de lumină, pentru că înserarea este grăbită la mijloc de noiembrie.

Am continuat spre localitatea Terca, către Focul Viu…

Speram ca în continuare drumul să fie asfaltat… Ți-ai găsit… După vreo 500 de metri de unde am parcat lângă lac, imediat după ce am trecut de pensiunea cu nume de zâne s-a dus și orice urmă de proaspăt asfalt. Din nou pe macadam și piatră, pământ și praf pentru 15km.

Macadam, drumuri pietruite și praf. O plăcere de voiaj… Poate că autoritățile se vor gândi să ofere turiștilor adevărate experiențe rurale, ca pe vremuri, într-un car tras de boi, sus pe fân… Ar fi mai potrivite. Interzis mașinilor! Pe aici se trece numai ca acum 50 de ani! Mă rog, fac și eu haz de necaz, sportul la care excelăm noi, românii…

Și atenție, nu îi persiflez pe locuitorii acelor sate și comune, pe care îi admir pentru traiul lor simplu, pentru omenia lor, pentru faptul că îți dau binețe înainte să apuci să o acorzi tu, chiar dacă treci în goana prăfuită a mașinii, pentru că sunt primitori, binevoitori și, de ce nu, pentru privirile lor senine.

Bătrâni care îți fac cu mâna și te salută deși nu te-au văzut niciodată în viața lor, acel bună ziua din inimă, tot mai străin și uitat la oraș, puștiul care ducea peste podeț un sac de nutreț cât el de greu, cu zâmbetul pe buze…

Acolo, oamenii sunt așa cum erau odată… oameni.

Dar autoritățile nu prea sfințesc acele locuri, așa cum ar trebui să o facă, să îi ajute cu minimul necesar – o cale de acces mai facilă, mai rapidă, mai modernă. Care, de ce nu, poate că ar fi scânteia dezvoltării acelei zone. Un gest bun duce către altul… și așa mai departe.

Am impresia că în Buzău, județul Buzău, pentru a te bucura de multe dintre obiectivele sale turistice, trebuie să treci prin cazne anti-turistice… infrastructura necesară fiind practic inexistentă.

Ajunși în Terca, am lăsat mașina pe marginea drumului, cu vreo 2km înainte de locația Focului Viu, lângă un podeț ce traversează râul Slănic. Am văzut că se ajunge și cu o mașină 4×4 până sus acolo, dar de ce ai face-o? Dacă mergi în sânul naturii de ce să nu te bucuri cu adevărat de ea?

Am trecut râul pe podețul mișcător și am urcat destul de susținut pentru vreo 30-40 de minute, până la altitudinea de 1400m. Cam alunecos drumul, cu nămol și ceva șleauri pe care le-am ocolit cu grijă. Un drum adevărat de zonă muntoasă, un drum de acces pentru căruțele și utilajele localnicilor mărginit de garduri din lemn și de bătrâni fagi, cu crengi noduroase, acum dezgolite și aproape fără urmă de frunze.

Te uiți în sus, vezi culmea și îți spui că acolo trebuie să ajungi, nu e prea departe, ce ușor va fi. Dar ajungi acolo și îți dai seama că, ascunsă de pădure, mai este încă o culme și mai sus… Și așa de vreo trei sau de patru ori…

Un tractor ne-a ieșit în cale trăgând după el câteva trunchiuri groase, pregătiri pentru iarna ce va să vină bănuiesc…

O căsuță dărăpănată, uitată de lume, ne privește tristă… Poate că nu mai are cine să o îngrijească… Dar, și ea, parte a acelor locuri prin care lumea modernă încă nu și-a pus amprenta. Pentru așa te cam simți acolo, în inima pădurilor buzoiene, când treci prin sate și le privești din mașină, când iei la pas cărările de pe dealuri și de pe munți…

De altfel prin acele locuri vei întâlni la tot pasul căsuțe vechi și dărăpănate, uitate de lume, le vezi în depărtare pe coama dealurilor și a munților, dar și pe lângă șoseaua-drum-de-țară.

După 30-40 de minute de asudat și vreo patru culmi înșelătoare, am trecut de troiță prin dreapta sa, am mai urcat încă o mică pantă către Focul viu… și am ajuns.

Focul viu ardea, miros de gaz cu cât te apropii mai mult de locul cu pricina. Emanații de gaze naturale ce ies prin fisurile scoarței terestre și care sunt aprinse de razele soarelui sau de către oameni, când acestea se sting.

Din zăcăminte subterane sedimentare de milione sau sute de milioane de ani, gazele își găsesc drumul către suprafața terestră tocmai acolo, în ținuturile buzoiene.

Câteva flăcări aprinse ardeau molcom, nu foarte spectaculos, dar îndeajuns pentru a ne satisface curiozitatea și pentru a recompensa efortul depus la urcare. Singuri, noi și Focul Viu…

Ne-a mai rămas doar să privim la apusul soarelui peste coama muntelui, de acolo, de lângă Focul Viu. Minunat.

Noaptea a venit, dar Focul e Viu…

Începusese să se lase întunericul, așa că am coborât către mașină. Apoi am luat-o înapoi către București pe aceleași drumuri de piatră și cu praf, ca dintr-o lume pe care o credeam demult uitată… dar încă actuală și reală în România.

Dar, până la urmă și astfel de experiențe au farmecul lor, noi ne-am reamintit cum era cândva în satele bunicilor noștri, cum am avut o copilărie fericită cu toate neajunsurile de atunci.

O scurtă zi de noiembrie în care am străbătut o Românie ce pare să nu se fi schimbat de foarte mult timp. Și care ne fascinează ori de câte ori o străbatem. Fie că mergem prin ținuturi ale Luanei, pe la grote preistorice, către lacuri unde numai vulturii se avântă sau prin pădurile sale aurii.

=========================

Oare vom mai avea parte de nostalgia vremurilor de altădată chiar dacă vom adăuga un pic de civilizație, de modern? Oare asfaltul duce la pierderea inocenței unei zone?